ORA de ISTORIE: Trăiesc în Țara lui Litovoi și a voievodului BOGDAN, viitor DOMN AL MOLDOVEI

─ << Sare vindem! >>
─ << Păcură vindem! >>
Deși trăiesc în anul 2017, în epoca nebună a Internetului și a globalizării, gândul îmi zboară la trecut, la origini, și, tot socotind așa, aflu cu viteza gândului prin intermediul Internetului, că de fapt, sunt un valah din neamul lui ,,Dalimos, Moșu al lui Ion al lui DALIMOS” și m-am născut în satul PONOARE-POIENARI, nu departe de peștera Muierilor și cetatea dacilor de la Polovragi ─ Gorj.

imagine-din-satul-ponoare
Imagine din satul Ponoare

Viața a făcut să ajung medic și nu un oarecare, ci un oftalmolog, inspirația în specializare venind din neam și anume de la renumitul Dr. Cleonic Burlănescu care a profesat în Spitalul Colțea al Bucureștiului în primele decenii ale secolului XX, la vârsta pensionării desfășurându-și activitatea în comuna Bumbești-Pițic cu știința Bucureștiului, iar eu tot cu știința Bucureștiului și a lumii de oriunde, în orașul ,,domniei mele” al lui Mircea cel Bătrân.
Deci, vrând, nevrând, am fost un navetist, între ,,Dealul Muierilor” și sediul Țării lui Litovoi și a primului voievod Bogdan, recunoscut în acte de către regele maghiar Carol Robert de Anjou (în 6 octombrie 1335), călcând drumul sării al comercianților, drum vechi de 2000 de ani, bătătorit de romanii lui Traian, împăratul Romei, adică o altă formă de globalizare a lumii, și care a dorit și a și obținut să pună mâna pe Dacia lui Decebal, bogată în aur, miere, vânat și sare.

statuia-regelui-dac-decebal-situata-pe-malul-stang-al-dunarii
Statuia regelui dac Decebal, situată pe malul stâng al Dunării, în apropiere de Orșova

Sarea, pe acele vremuri, era o bogăție inestimabilă necesară vieții și cu care erau chiar plătiți soldații, ca un fel de monedă, iar pe de altă parte, dacii noștri aveau ceva în plus față de romani, aveau credința lui Zamolxis, care era singurul zeu cunoscut de scriitorii greci: Pitagora, Herodot, Strabon; Hipocrate, părintele medicinii, el însuși având ca învățători medici traci: Herodius și Selimbria.
Platon (427-347 î.Hr.), elev al lui Socrate și profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul ,,Carmides” o discuție între Socrate și Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învățat un medic trac când a fost la oaste:

,,Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neținându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om în întregul său, vinde la suflet și de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul râului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNȚELEPCIUNEA”.

Uimitoare această viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!
Credința în Zamolxis i-a făcut pe daci, ulterior, să-l accepte cu ușurință pe Iisus, în perioada de început al creștinismului, iar Traian, în discuțiile avute cu Plinius cel Tânăr, îi spunea să fie mai blând cu acești oameni legați de credința lui Iisus, adică creștinii lui Hristos.

Dacii noștri nu s-au temut de romani, ci, din contră, prin incursiunile făcute la sudul Dunării în anul 85 e.n., l-au determinat pe împăratul Domițian și pe șeful armatei Cornelius Fuscus să le plătească un tribut, pentru a-i lăsa în pace. Pacea nu a fost respectată și, din acest motiv, Cornelius Fuscus a pătruns în Dacia în anul 87 când și-a găsit sfârșitul pe Valea Oltului, la Racovița Vâlcii, învins prin stratageme de Decebal.
Nu după multă vreme, împăratul Traian a organizat cucerirea Daciei, iar unul din drumurile de acces a fost pe Valea Oltului (de la vărsarea lui în Dunăre spre Transilvania), jud. Vâlcea, având următoarele castre: Rusidava (Drăgășani), Pons Aluti (Ionești), Buridava romană (Stolniceni, jud. Vâlcea), Castra Traiana (Fedeleșoiu), Arutela (Căciulata), Praetorium (Copăceni), Rădăcinești, Titești, Perișani, Pons Vetus (Câineni).
Buridava romană așezată la Stolniceni nu departe de Buridava dacică de la Ocnele Mari (Cosota) a fost o așezare strategică și bine dezvoltată, Oltul constituind o cale de transport a sării pe plute și drumurile riverane lui, așa numiul Limes Alutans.

plutasii-si-jogararii     tara-lovistei

Țara Loviștei

Acest traseu a devenit ulterior calea mare a Țării Românești și care făcea legătura între Transilvania prin Țara Loviștei cu Curtea de Argeș și Vâlcea.
Pe de altă parte, din Buridava Romană s-a făcut legătura cu Drobeta Turnu Severin pe sub munte prin așa numitul drum al sării, al Mehedințului și care avea ca traseu Ocnele Mari, Bunești, Pietrari, Costești, Horezu, Vaideeni, Polovragi, Baia de Fier, Cernădia, Novaci, Ciocodia, Crasna, Săcelu, Tg. Jiu, Tismana, Baia de Aramă, Turnu Severin.

drumul-sarii-al-mehedintilor-prin-campul-polovragiului
,,Drumul sării” al Mehedinților prin câmpul Polovragiului

După 1200 de ani, aceste drumuri au fost folosite din plin și de popoarele migratoare venite din estul Asiei în goana lor după pradă: huni, pecenegi, cumani, tătari, drumuri care fuseseră bătătorite înainte nu numai de daci și romani, ci și de avari, slavi, bulgari, unguri, popoare care au călcat pe această Dacie sărăcind-o în populație dar nu distrugând-o, determinând-o să conviețuiască cu ei, fiind recunoscută de-a lungul timpului ca populație vlahă, valahă, blaci, blahi, vlași sau multe alte denumiri cuprinzând un teritoriu de la Nistru, Carpații Păduroși, Moravia, Panonia, Moldova, Transilvania, Țara Românească și aproape întreg Balcaniul de la sud de Dunăre, constituind mai multe Țări Valahe (Valahia Mare în Thesalia, Valahia Mică în Epir), iar ulterior constituind macedo-români, istroromâni, armânii din Pind, rumenii din Dalmația, armânii.

Pentru mine, importantă este Țara lui Litovoi, care este consemnată oficial în Diploma regelui Bela al IV-lea în contractul cu cavalerii ioaniți și șeful lor cavalerul Rembald și în care se specifică faptul că va domni în Țara Severinului, existând și cnezatul lui Ioan și Farcaș și cnezatul lui Litovoi pe care-l lăsa românilor (olahilor), așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum și mai îngăduia ,,ca jumătate din veniturile și foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la românii ce locuiesc în Țara Litua ─ în afară de Țara Hațegului să se culeagă sus-zisa casă”.

 

snap5

La fel se referă și la Țara lui Seneslau pe care o lasă să fie stăpânită de acesta ca și Litovoi.

voievodul-litovoi
Voievodul Litovoi

Deci, românii lui Litovoi, ca și ai lui Seneslau, se bucurau de autonomie și plăteau un tribut suveranului maghiar ca vasali, menționat în anul 1247, după invazia mongolilor, lui Batu Han, nepotul lui Ginghis Han și care trecuseră și ei pe aici. Referitor la acest lucru, istoricul persan Rashid-ad-Din folosește expresia ,,popoarele române” și folosind drumul Kara-Ulagh (vlahii negri) și munții Bobak Tak (Ysma-Tak) la hotarele lui ,,Mieslav” sau Seneslau ziceam noi.
După moartea lui Ogodai tătarii s-au retras spre Volga, unde aveau hoarde de aur, însă Moldova și Țara Românească au rămas sub influența lor, fapt care a constituit un lucru bun pentru românii vis-a-vis de pretențiile maghiare de a pune mâna pe țară și pe de altă parte au distrus și stăpânirea dominației cumane la Sud de Carpați.
Între anii 1228 ─ 1233, sub regele Andrei al II-lea al Transilvaniei, au transformat fortăreața Severinului în cetate, creând Banatul de Severin ca marcă de apărare cu scop defensiv și ofensiv împotriva bulgarilor și își asumă și dreptul de stăpânire a Țării Românești.

După ce am amintit de zbuciumata istorie a valahilor din această parte a țării, un alt Litovoi apare în actele Cancelariei maghiare. Un rege falnic ce, favorizat de moartea regelui Ștefan al V-lea al Ungariei cu tronul revenind fiului său Ladislau al IV-lea, minor, a întreprins o acțiune militară de invadare a Țării lui Seneslau și a refuzat să mai plătească tribut ungurilor.

ladislau-al-iv-lea-cumanul
Ladislau al IV-lea Cumanul

În documentele vremii, ungurii aveau organizată la Severin o cetate cu conducători care apărau zona, iar din actele lor nu reiese că această zonă a fost cucerită de Litovoi, ei exprimându-se că acesta a ocupat teritoriile noastre de peste munți, iar acestea nu pot fi decât țara lui Seneslau, la est de Olt și pentru care au organizat o expediție omorându-l pe Litovoi și l-au luat prizonier pe fratele lui, Bărbat, pentru care au cerut o sumă colosală de bani pentru eliberare.

stema-roi-de-blaque

Plecând de la faptul că Litovoi voievodul a refuzat să plătească tributul și s-a extins peste Olt cu forța armelor, dovadă că avea armată este un steag al lui cu stema ,,roi de Blaque”, care se găsește în armorialul Wijnbergen din Olanda.

Și pentru că erau “mai mulți frați”, Bărbat le-a cerut această sumă de bani, după care a fost eliberat și a rămas în continuare domn până în 1290 când l-a urmat Tihomir. Acest lucru denotă că ei aveau o mare putere economică și, întrebarea pe care și-o pune orice om, este, de unde atâția bani în această parte de nord cuprinsă între Olt și Jiu? Făcând naveta pe drumul sării al Mehedinților, trecând prin comuna Bărbătești, probabil un teritoriu al cneazului Bărbat, am ajuns la părerea că ei aveau ca sediu zona Vâlcii, fie ,,Curtea de la Hinătești”, descrisă de Mircea cel Bătrân, fie Dealul Cetățuia, care de la natură a fost făcută de Dumnezeu ca o cetate, iar salinele de la Ocnele Mari, fiind sursă de bani și de unde făceau comerț masiv cu sare pe Olt în jos spre Bulgaria, Serbia și toată Oltenia de sub munți pe Drumul Sării, și pe de altă parte, exploatând și calea comercială ce făcea legătura între Transilvania prin Țara Loviștei cu Curtea de Argeș pe vechiul drum roman de 1200 de ani.

schitul-cetatuia-img_0158
Schitul Cetățuia
dealul-cetatuia-azi-img_5427
Dealul Cetățuia azi

Relațiile cu vecinii erau bune, acest lucru reieșind și din faptul că izvoarele istorice arată că fata lui Litovoi a fost o vreme căsătorită cu regele Milutin al Serbiei cunoscut azi și sub numele de Sfântul Ștefan Milutin și care a trăit între anii 1253─1321, domnind peste Serbia între anii 1282─1321, iar ultima soție a lui Milutin a fost Simonida, fiica împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleologul.

sf-stefan-milutin
Sf. Ștefan Milutin, cunoscut și sub denumirea de ,,Ștefan Uros al II-lea”

După domnia lui Bărbat, a urmat la tron Tihomir, tatăl lui Basarab I.
Documentele maghiare nu precizează cine este Tihomir, spun că este român schismatic dar s-ar putea să fie unul din frații lui Bărbat sau, cine știe, chiar să fie vreun nepot, adică fiul fetei lui Litovoi care a fost măritată cu Milutin și care, după numele slav de Tihomir, mă determină să gândesc așa: Scriitorul Pr. Dominic Ionescu, în cartea sa ,,Schituri și biserici de sat”, își exprimă părerea că biserica Cozia Veche ar fi putut fi curte voievodală a lui Litovoi, ea fiind folosită și de Mircea cel Bătrân înainte de a construi Cozia Nouă.
Domnitorul Dan, în 1385, a dăruit Coziei o moară de la Râmnic, deci înaintea lui Mircea cel Bătrân.

Referitor la exploatarea sării de la Ocnele Mari, există un act din 13 martie 1373 când comitelui Timișoarei i se poruncește să stăvilească la Orșova importul sării din Țara Românească ce provenea de la Ocnele Mari, iar pe vremea lui Mircea cel Bătrân, sarea de la Ocnele Mari ,,a fost folosită și pentru plata construirii celei mai puternice cetăți dunărene de atunci de la Giurgiu despre a cărei construcție Vlad Dracul spune cruciatului burgund Wawarin, că fiecare piatră din această cetate a costat părintele meu câte un bulgăre de sare”. (Ghid turistic Vâlcea, 1976).

Despre Ocnele Mari se știe că a fost locuită de daci și s-au găsit relicve cu înscrisul ,,Reb”, Bur, și al regelui Tiamarcos.
Odată trecuți intersecția cu Ocnele Mari de pe Drumul Sării, intrăm în orașul ,,domniei mele, Râmnic” al lui Mircea cel Bătrân, mândrindu-ne cu faptul că domnitorul l-a declarat oraș, după cum spune istoricul A. Sacerdoțeanu în acea vreme, bazându-se pe faptul că avea o organizare de cel puțin 3-4 generații, el dând mănăstirii Cozia ,,curtea la locul Hinăteștilor, sat având ca hotar Troianu la sud și râul Râmnic la nord”, adică râul Olănești de azi. Acest râu, la vărsarea în Olt, pe acele vremuri, a creat multiple iazuri și chiar o insulă, iazuri de unde localnicii recoltau peștele ─ râba ─ în slavonă, și de aici a luat numele de râbnic, ulterior Râmnic, și totodată aici se filtra nisipul de unde țiganii adunau grăunțele de aur venit pe firul Oltului.

snap8

img_3251  sfintirea-manastirii-antim-ivireanu-din-troianu

rm-valcea-vazut-de-su

 

În anii 1392, orașul este denumit Râmnicu Vâlcea, și chiar județul, în 1394, ia numele de Județul Vâlcea, nume care putea să derive de la slavonul Vulku sau Vîlcul care înseamnă lup, nume pe care, probabil, l-a avut o persoană importantă în timp.

spitalul-vechi-din-rm-valcea
Spitalul Vechi din Rm. Vâlcea

snap9

Istoricul A. Sacerdoțeanu a scris, referitor la acest nume, că entopicul Vâlcea, ca diminutiv al lui ,,vale”, lucru posibil, deoarece Oltul ieșind din strâmtoarea munților la Cozia, își lărgește între dealuri suprafața lui de desfășurare, creând o bună zonă pentru desfășurarea activității umane.
De fapt, în acele timpuri, firul apelor constituia singura cale de acces a populațiilor spre interiorul țării.
Referitor la numele de Lupu, consider că, pentru epoca de început a dacilor, ei locuiseră în această zonă și, având cetatea la Buridava (Cosota), aveau ca steag de lupta un cap de lup care, în timpul luptei în desfășurare, scotea niște urlete înfiorătoare pentru dușmani și, deci, este o legătură strânsă între steagul dacilor și populațiile din această zonă.

steagul-de-lupta-al-dacilor
Steagul de luptă al dacilor

Eu am fost profund surprins când am vizitat Norvegia și am văzut pe bisericile lor acest simbol al Lupului și pe acoperișuri, cel al unui cocoș.

biserici_norvegia

 

Știind că în secolele III-IV-V, goții au ocupat Dacia, s-au creștinat având ca episcop pe Wulfila, au îmbrățișat creștinismul de tip arian și, ulterior s-au mutat în Scandinavia și, totodată, au păstrat și cultul lui Zamolxis, ei denumindu-l pe zeul lor, Odin.

wulfila-episcopul-gotilor
Wulfila, episcopul goților

Cu alte cuvinte, simbolul din steagul dacilor l-au luat cu ei și l-au cultivat în țările Nordului.

La 8 ianuarie 1392, Mircea cel Bătrân, în actul de domnie către Mănăstirea Cozia, se specifică că dăruiește și vinăriciul din satul Ulița situat pe firul Oltului, unde existau și mori care și ele au fost o parte dăruite Mănăstirii Cozia.
În acea perioadă morile erau numai ale domnitorului și marilor boieri și arată că se desfășura și o activitate economică importantă pentru oraș.

În timpurile moderne am devenit un navetist între satul meu, Ponoare, așezat pe Dealul Muierilor și Râmnic, un navetist modern, cu mașină mică. Cu trecere prin Baia de Fier, aproape de Peștera Muierilor, loc de adăpost al muierilor și copiilor în timpurile de bejenie și restriște, în perioada de migrație a popoarelor barbare sau mai înainte chiar cu mii de ani în urmă când locuiau în peșteră. Ca argument, în zilele noastre s-a găsit un craniu uman datat cu carbon radioactiv ca având o vechime de 35.000 ani.

in-apropiere-de-muntii-parangului
În apropiere de Munții Parângului, Baia de Fier și Peștera Muierilor

În marele DICȚIONAR GEOGRAFIC AL ROMÂNIEI (1898) se spune că la Baia de Fier s-ar fi extras acest metal încă din vechime.
,,Com. rur., jud Gorj, plaiul Novaci, situată la E. com. Baia-de-Fier, pe malul stîng al Olteţului. Se compune din 2 cătune: Polovragi și Obrejeni. Are o suprafaţă de 1oooo hect., din care 1200 hect. arabile, 6000 hect. pădure, 2800 hect. izlaz, fineţe şi livezi, cu o populaţie de 322 familii, sau 1063 suflete, din care 273 contribuabili. Are o şcoală, frecuentată de 59 copii; o biserică, zidită la 1806, de jupîn Petre Diaconescu, cu ajutorul căpitanului Şerban Magheru şi soţia sa, căpităneasa Ioana.
Locuitorii posedă: 40 pluguri, 69 care cu boi, 30 căruţe cu car; 704 vite mari cornute, 5065 oi, 300 capre, 300 rîmători; 109 stupi cu albine.
Budgetul com. e la venituri de 2880 lei şi la cheltueli, de 2732 lei”.

În traseul către Râmnic traversăm râul Olteț ce desparte munții Parângului de munții Căpățânii și care alcătuiesc fermecătoarele sale chei.

cheile-oltetului
Cheile Oltețului

Aici găsim peștera Polovragi, loc de adăpost al zeului Zamolxis, marele apărator al dacilor, care și-a facut cetate la 200 m de peșteră, pe creasta muntelui. O mare cetate, bine apărată de coastele foarte abrupte ale muntelui, în prezent marcată de o frumoasă cruce numită „a lui Ursache„.
La baza muntelui se află Mânăstirea Polovragi care în dicționar este prezentată astfel: ,,Polovragi, mănăstire, jud. Gorj, pl. Novaci, com. rur. Polovragi, locuită de 7 călugări şi 1 egumen. E aşezată pe malul stîng al Olteţului, pe o cîmpie întinsă, între 2 stînci. E fondată la 1640, de jupîn Donciu Pîrîianu şi Stan, marele Postelnic.”

 

 

manastirea-polovragi
Mănăstirea Polovragi

În biserică se află un sarcofag pe al cărui capac e săpat un scut, iar într-însul este un senestru ce ţine o sabie şi sub scut are inscripţia: «Andrei Scorei, fost căpitan», iar totul este susţinut de o ghirlandă de stejar.
Acest Scorei, se zice că ,,a fost un cioban şi intrînd ca voluntar în armata română pe timpul lui Şerban-Vodă, prin curagiul şi silinţa sa, a ajuns în curînd căpitan”.

În comuna Polovragi este inclusă actual și fosta comună Racovița cu satul Otești și care avea pe timpul romanilor și o cetate, Sargidava, despre care azi nu se mai știe nimic, însă fiind așezată pe așanumitul „Drum al Sării” avea o importanță mare atunci în traseul lui spre Tg. Jiu – Severin: ,,Racoviţa, com. rur., în jud. Vîlcea, plaiul Horezul, compusă din satul cu acelaşi nume şi mahalaua Oteşti. Datează de mai bine de 200 ani. S’a întemeiat pe ruinele cetăței romane Sargidava, unde s-a găsit o piatră cu inscripţia latină: «populi Sargida-Vensis». Urme ale acestei cetăţi se văd încă, avînd o formă dreptunghiulară, cu 4 intrări”.

document-din-dictionarul-statistic-si-georgrafic-al-romaniei-din-1892
Document din Dicționarul Statistic și Georgrafic al României din 1892

În drumul spre Râmnic trecem și prin comuna Vaideeni, ai cărei locuitori sunt frați buni cu românii de peste munți din Poiana Sibiului urmând orașul Horezu, atestat de Vlad Călugărul în 1487 care pomenea de satul Hurezi, iar în satul Romanii de Jos domnitorul martir Constantin Brâncoveanu a construit o frumoasă mânăstire, chintesență a artei românești din perioada 1690-1693. În orașul Horezu, din anul 1972 se organizează anual un târg al ceramicii românești, numit „Cocoșul de Hurezi” ce face parte din „Patrimoniul cultural imaterial al Umanității”, UNESCO.

snap11

snap12

La câțiva kilometri de Horezu trecem râul Bistrița din comuna Costești, renumită prin mânastirea Bistrița pe care Barbu Craiovescu a ctitorit-o în 1491-1492 unde stau de strajă credincioșilor sfântul Grigore Decapolitul, doctorul celor suferinzi cu „capul” și aducătorul de ploaie în vremuri secetoase. Închinându-mă la moaștele sfântului, nu pot să trec cu vederea cele povestite de arhimandritul Veniamin Micle, stareț al mânăstirii Bistrița (1983-1992; preot, profesor) în lucrarea „Sfântul Grigore Decapolitul – Viața și minunile” (București, 1992): Se spune că în vara anului 1922, fiind o secetă mare în Oltenia, credincioșii din Gorj au făcut cerere la Episcopia Râmnicului, Noului Severin ca să treacă sfântul și pe acolo. Alaiul era compus din arhierei și preoți având și pe sfântul Grigore într-un car în spatele lor, tras de o pereche de boi. În comuna Bengești, la un moment dat carul cu boi s-a oprit și nu a fost chip să-l urnească din loc. Atunci preoții au dat îndrumare localnicilor să caute ceva „necurat” în jur și au găsit într-o fântână de la marginea drumului un om ucis și aruncat acolo. După ce s-au făcut cele orânduite de biserică, carul cu moaștele sfântului s-a deplasat cu mare ușurință arătând lumii puterea acestuia.

manastirea-bistrita
Mănăstirea Bistrița

Localitatea Costești e renumită și pentru că în locația „Ferigile” s-au găsit urme ale viețuirii umane încă din perioada fierului – Hallstatt (sec. XII – V î.H.), zonă locuită de dacii noștri.
Pe drumul Costeștilor spre Râmnic, pe mine și gorjenii „mei” ne-a impresionat râpa din dreapta drumului, de la Muzeul Trovanților, unde zac în dezordine, aiurea, rotunzi ca niște mingi de fotbal sau baschet. Unii chiar stau atârnați de peretele dealului, în nisip ─ fapt pentru care mama mea fiind în mașină cu mine în 1980 mă tot întreba „Ce-s bolovanii ăia, Costică? Cine i-a făcut?

trovantii-din-costesti
Trovanții din Costești

Trecând de dealurile Costeștilor și Negruleștilor ajungem în localitatea Barbătești cu care se mândresc localnicii legat de „rudenia” lor cu cneazul Bărbat, fratele lui Litovoi, pomenit de izvoarele istorice ale lui Ladislau Cumanul.
Odată trecut râul Otăsău trecem prin comuna Pietrari, sat renumit pentru oamenii harnici de aici, vechi transportatori de piatră de var luată de la Pietrenii Costeștilor și care se folosea la construcții în localitățile din jur.
Transportatorii din Pietrari erau renumiți si pentru comerțul cu sare (drob) și păcură pe care le comercializau în Gorj trecând și pe la mine în sat strigând în gura mare << SARE VINDEM…>>, <<PĂCURĂ VINDEM…>> iar simbolul lor în lume era o cărută cu coviltir și un câine sub căruță.

caruta22

De fapt arăta sărăcia și viața grea din acea perioadă.
Mie nu-mi ies din minte, copil fiind și mergând la școala din Poenari, localizată la trei kilometri de satul Ponoară din Dealul Muierii și accesând drumul național Rm. Vâlcea – Tg. Jiu, lângă râul Neagra, pe zoană erau trase două căruțe cu coviltir la umbra unui cireș bătrân. Caii pășteau în această pauză iar un biet pietrărean, cărător de sare, zăcea mort sub cireș. În pauza oferită calului pentru odihnă s-a urcat în cireșul batrân de pe zoană, s-a rupt o creangă sub el și mort a fost pe loc dupa acea căzătură. m fost tare impresionat de acel om și, de atunci, de câte ori trec prin comuna Pietrari mi se aprinde un beculeț în memoria acelui om nefericit.

Înainte de a părăsi drumul Pietrarilor spre dreapta, în inima Frânceștilor, se află Mânăstirea Dintr-un Lemn cu neprețuita icoană a Maicii Domnului, imensă pentru bisericile noastre pământene, de 1,52/1,25 m, care a avut ca adăpost scorbura unui imens stejar și care ulterior i-a devenit palat al îngerilor și loc de spovedanie și vindecare a suferințelor oamenilor de pe pământ iar această icoană are pe verso ,,Judecata de Apoi” cu judecătorul nostru Iisus Hristos ne va cântări nouă faptele bune și rele atunci când vom pleca de pe pământ.

icoana-cu-doua-fete

Legat de istoria mânăstirii, un fapt petrecut prin 1714 a cutremurat lumea și anume când voievodul nostru Constantin Brâncoveanu cu fii săi și ginerele lui au fost martirizați la Stanbul de către turci la 15 august de ziua Sfintei Marii. În acea zi de sărbătoare la slujbă a participat și domnița Păuna, soția voievodului Ștefan Cantacuzino, cel care l-a pârât pe Brâncoveanu. Domnița Păuna a văzut în timpul slujbei, pe icoană, cum erau decapitați Brâncoveanu cu băieții și a început să țipe și să spună ce văzuse.
În această situație, Ștefan Cantacuzino a acuzat-o pe călugărița Olimpiada de vrăjitorie și a condamnat-o la moarte. A fost dusă la mânăstirea Govora și zidită de vie într-un loc improvizat iar osemintele călugăriței au fost găsite în anii 1980 când s-au făcut consolidări la această mânăstire. Mitropolitul Valeriu Anania descrie aceste fapte în cartea ,,Cerurile Oltului”.

Oare cât de mare să fi fost suferința Doamnei Maria Brâncoveanu fiind pusă în fața scenei cu asasinarea lui Constantin Brâncoveanu, a celor patru copii și a ginerelui ei?
Eu cred că a fost alături de domnitor în construcția atâtor biserici. Ea fiind ctitor al Mânăstirii Surpatele și creatoare a steagului Românilor pus pe catapeteasmă, pe grumazul măgărușului lui Iisus la intarea în Ierusalim.

snap14

catapeteasma-manastirii-surpatele-img_3316
Catapeteasma mânăstirii Surpatele

Azi m-am simțit mândru în Râmnic când am văzut mulțime de oameni, 300.000 la un loc, care într-un mod fantastic de real au desfășurat steagul României la ora 21°° și un gând din mine a plecat și spre Brâncoveni, la martiriul lor, la dragostea față de neam și credință.
Mitropolitul Bartolomeu Anania, în cartea ,,Cerurile Oltului”, descrie cu înfiorare scena respectivă.

clipboard23

În călătoria spre Râmnic, în aceste zile o lacrimă se scurge din ochii mei în memoria tatălui prietenului bun, scriitorului Gheorghe Voica, în vârstă de 95 de ani, cel care, îninte de a pleca spre ceruri, îi dădea sfaturi precum David lui Solomon, cum să aibă grijă de familia lui și de sufletul lui după ce părăsește acest corp.

Continuînd în drumul prin Govora, treci și prin fața casei unde a locuit preotul, istoric și arheolog Petre Gheorghe, cel care a fost decorat de statul Israel cu medalia ”Drepți întru popoare” pentru faptele bine plăcute lui Dumnezeu salvând de la moarte mulți evrei în timpul războiului.
Pentru noi, vâlcenii, a avut o contribuție esențială din punct de vedere arheologic și istoric, punând în evidență faptul că viața umană a fost prezentă încă din neolitic în zona Govorei, Căzănești, Stolnicenilor, Ocnele Mari.

pr-p-gheorghe

Sunt descrise în cartea ,,Legănare de suflet, la Râmnic” unelte de lucru și ceramică (cățuia dacică) specifice dacilor de pe întreg teritoriul țării, monezi din perioada romană, bizantină, precum și oseminte ale crștinilor din sec. V-VIII, înmormântați la Stolniceni și Govora. Sub capul acestora s-a găsit câte o piatră, lucru specific pentru credincioșii din acele vremuri, arătând o continuitate a trăirii pe acest loc și contrazicând faptul că dacii au fost trecuți de urelian în sudul Dunării.

snap16

Pășind mai departe pe drumul Mehedințiului, al „sării„, ajungem, adică „eu și gorjenii din mine„, în zona dealului Troian, loc enunțat de către Mircea cel Bătrân referitor la actul de donație mânăstirii Cozia, „Curtea Hinăteștilor” << sat cu hotar până la Troian și până la apa Rîbnic >> din 20 mai 1388, document ce arată un domeniu care aparținuse unui boier mare, poate chiar unui fost conducător de cnezat și care la curtea respectivă a avut și o biserică ce va deveni metoc al mânăstirii Cozia. În anul 1392, la 8 ianuarie, Mircea cel Batrân dăruiește mânăstirii Cozia și satul Ulița de la Râmnic de pe Olt cu 300 de țigani și români numit și Ulița Bisericii Sf. Gheorghe.

Pentru mine, acest document arată că Mircea cel Bătrân a denumit actualul râu Olănești ca râul Rîbnic, ulterior Râmnic, ce a devenit numele orașului nostru. Referitor la expresia „Curtea de la Hinătești” aceasta ne duce cu gândul că poate această curte a fost o curte domnească de pe vremea lui Litovoi și a urmașilor lui, vezi voievodul Bogdan fiul lui Micula, despre care se vorbește în documentele lui Carol Robert de Anjou din 6 octombrie 1335.

snap17

Tot pe 8 ianuarie 1392 mai apar ca sate dăruite mănăstirii Cozia, Bogdăneștii și Lucianii.
Vorbind despre localitatea Bogdănești, intrăm într-o poveste pe care eu o cred adevărată și fascinantă pentru zilele noastre și anume că primul voievod înscris în pomelnicele episcopiei Râmnicului și Noului Severin, scris în vremea episcopului Stefan 1673 – 1674, a cărui filă unu verso cuprinde lista domnitorilor țării între care figurează și <<Io Bogdan Voievod și mama sa Anca ctitori>>.   După alte trei decenii, episcopul Damaschin spunea că<< fiind vechi de la răposatul Bogdan Voievod ctitorul s-au mai înoit >>.
Aceste date au fost reliefate de regretatul istoric vâlcean Petre Bardașu, fost director al Muzeului Județean de Istorie ce s-a bazat și pe studiile lui Nicolae Dobrescu.
Istoricii maghiari au emis, la sfârșitul sec XIX-lea, ipoteza că voievodul Bogdan era fiul lui Basarab I pe care l-a trădat la Posada și care a fost transferat în Maramureș, la Cuhea, de către regele Carol Robert de Anjou, după cum arată și documentele din 6 octombrie 1335, ce-l pomenesc alături de mama lui, Anca.

Istoricii noștri, în bună parte, au contrazis această teorie, însă, în ultima vreme, după o analiză detaliată și după studiile arheologice ale lui Radu Popa efectuate la Cuhea, istoricul gorjean Denis Căprăroiu a emis o teorie din care reiese că Bogdan Vodă de la Cuhea ar fi cel evocat de istoricii maghiari, bazându-se și pe părerea istoricului P. Bardașu care a spus: „Biserica episcopiei Râmnicului a fost ridicată din temelie de Bogdan voievod cel de demult în 1303 – 1304 și care a fost biserica orașului Râmnic până când arhiepiscopul și mitropolitul Antim a mutat scaunul episcopal de la Severin la Râmnic„. Petre Bardașu considera că în anul 1303 voievodul Bogdan era minor și că împreună cu mama sa Anca puteau fi ctitori. În ceea ce-o privește pe mamă, Anca, norocul a fost de partea vâlcenilor care au găsit în 1980 la Goranu, la Malul Alb, o diademă de aur cu șapte cruci frumos aranjate pe care scria „Anca„, bijuterie-document ce se găsește în Bucuresti, datată la 1250 și care întregește importanța documentului din pomelnice.

snap18

Dl Denis Căprăroiu mai ia în calcul și niște păreri obiective în sprijinul ipotezei că voievodul Bogdan a fost din părțile Olteniei: prezența toponimelor Miculești și Bogdănești, localizate în Gorj la Slivilești și în comuna Corcova și care gravitau în apropiere de Strehaia, vechiul centru de putere al banilor olteni. Pe de altă parte, după ce a primit ajutorul lui Carol Robert de Anjou prin intermediul arhiepiscopului de Kalocea și pământ la Cuhea pentru el și anturajul lui, fiind 13 numit tot voievod, a ridicat acolo o biserică (1335-1341) sub al cărui altar arheologul Radu Popa la sfârșitul seolului XX a găsit o mică comoară printre care erau și monezi sârbești emise de regele Ștefan Dușan în prima parte a domniei 1331-1346, exact în perioada de trecere a lui Bogdan prin teritoriul Severinului și Serbiei spre Ardeal.

Voievodului Bogdan i s-a dat de către Carol Robert de Anjou pământ la Cuhea, unde a și construit o biserică catolică, păstrându-și titlul de voievod. După moartea lui Carol Robert, a avut „multe supărări” cu regele Ludovic cel Mare, a trecut în Moldova, în 1359, i-a bătut pe fii lui Dragoș Vodă, Sas și Balc, după care a luat conducerea țării, devenind voievodul Moldovei independente.

Aceste fapte înșiruite până acum au avut ca punct de plecare un document eliberat de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou din 6 octombrie 1335: ,,Noi Carol, prin mila lui Dumnezeu regele Ungariei, prin cuprinsul celor de față facem cunoscut tuturor cărora se cuvine, că în anul Domnului 1335, venind înaintea noastră venerabilul întru Hristos părinte frate Ladislau, din aceeași milă, arhiepiscop de Calocea șicancelar al Curții noastre, nașul nostru preaiubit, a arătat în fața noastră și a mărturisit cu limpede mărturie precum urmează. Că întrucât fiind trimis din porunca noastră pentru pregătirile privitoare la trecerea și strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din țara sa în Ungaria – a cărui strămutare nu răbda atunci nicio zăbavă căci ținuse prea mult timp – pentru ca treaba să se zorească și să se împlinească cât mai iute, fiind el nevoit să se ducă la marginile acelor părți și să zăbovească acolo din pricina pomenită, a trebuit să poposească în părtile marginașe ale regatului, în slujba noastră, întâia oară de la sărbătoarea tuturor sfinților până la sărbătoarea Botezului Domnului, a doua oară dupa aceea până la sărbătoarea Rusaliilor și, în sfârșit, a treia oară până la sărbătoarea Adormirii Fericitei Fecioare. Și pentru aceasta fusese nevoit să facă și să se încarce cu sarcina unor foarte mari și costisitoare cheltuieli, din pricina cărora el a împovărat întrucâtva, cu strângerea merindelor și a cheltuielilor trebuitoare, niște moșii numite Jam și Sângeorge, împreună cu cele ce țin de ele„.

Având acest document, istoricii maghiari au emis după 500 de ani o ipoteză, anume că voievodul Bogdan ar fi fiul lui Basarab I, ipoteză respinsă de istoricii români. Documentul este însă clar și consider că istoricul gorjean Denis Căprăroiu, contemporanul nostru, are dreptate. Alți mari istorici ca Maria Holban, Sergiu Iosipescu și Viorel Achim au emis și ei parerea că voievodul Bogdan ar putea să fie rudă cu Basarab I, cu care se afla într-o luptă pentru putere.

Visând cu ochii deschiși la trecut vis-a-vis de bătalia de la Posada, și care s-a desfășurat în Țara Loviștei la Perișani și nu numai, acest tânăr voievod, Bogdan, fiul lui Micula, probabil un frate al lui Basarab I, a fost de partea lui Carol Robert de Anjou și pe care l-a ajutat să fugă în Ungaria – gândesc eu. După cum se știe, cavalerii acelor timpuri își respectau cuvântul și, acest lucru l-a dovedit și Carol, făcând un mare efort să-l salveze pe voievodul Bogdan de răzbunarea lui Basarab I și, totodată, dăruindu-i pământuri în Cuhea și păstrându-i titlul de voievod. Pe de altă parte acesta a fost așezat strategic la trecătoarea Prislop, pe unde invadau țara hoardele tătărăști venind dinspre Moldova și în acest fel proteja și Ungaria.
Visând cu ochii deschiși la trecutul Râmnicului îmi vine în memorie legenda luptei dintre Basarab și Olea și care era cântată de copii: << Olea face oale / Basarab i le sparge / Olea o mai face oale / Basarab i le-o sparge >> (culeasă de Gr. Tocilescu și prezentată frumos de prof. Gherghina Titu Mihai recent, în Imagini citadine din Râmnicul de odinioară), arătând conflictul dintre Basarab I și voievodul Bogdan (Olea).

basarab-i
Basarab I

Această legendă devine realitate prin studiile dlui Denis Căprăroiu și pentru că trăim în secolul XXI putem afla dacă există voință politică în a afla gradul de rudenie al celor doi mari domni făuritori de țară nouă, Basarab I, domnitorul de la Curtea de rgeș, care-și doarme somnul de veci la Câmpulung Muscel și voievodul Bogdan, cneaz la Râmnicul de atunci, urmaș al lui Farcaș, apoi domnitor al Moldovei, ce privește la noi de acolo, din Rădăuți, unde-și doarme veșnicia, printr-un modern studiu al ADN-ului fiecăruia. Odată acest studiu făcut, am pune capăt tuturor divergențelor istorice și am convingerea că va arăta faptul că cei doi au aceeași origine.

Documentele istorice existente după plecarea împăratului Aurelian atestă prezența daco-geților (Iordannes, în Getica) pe acest teritoriu sub exonimul de vlahi, vlași, blachi sau alte denumiri și care au conlocuit și chiar s-au înrudit cu popoarele ce ne-au călcat teritoriul, românii (rumânii) de azi fiind o continuare a dacilor de ieri, contrar diverselor teorii care și-au dorit sau doresc să ne elimine din această Grădină a Maicii Domnului care a plâns după fiecare erou al neamului trădat și ucis de vrăjmași.

maica-domnului

martiriDr. Ionițescu Constantin; Prof. Voica George; Prof. Ionițescu Dana

Râmnicu Vâlcea, 28.02.2017

You May Also Like

2 thoughts on “ORA de ISTORIE: Trăiesc în Țara lui Litovoi și a voievodului BOGDAN, viitor DOMN AL MOLDOVEI

  1. Un articol f.b., cum să-i determinăm pe istorici să scrie adevărul?
    Avem o șansă acum, cu preluarea Academiei de prof, univ,dr.IoanAurel Pop.
    Am mai scris: Cultura noastră Cucuteni e cu vreo 500 de ani anterioară Culturii Yangshao din China.
    Nici chinezii nu au documente, deoarece erau civilizații orale de la început de lume. Dar ei se raportează la Yangshao și declară că istoria civilizației chineze are cel puțin 5 000 de ani.
    Nouă de ce ne este teamă să scriem acest lucru?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.