Muntele Kogaion şi Peştera lui Zamolxis în munţii din apropierea Coziei. Din tainele de legendă şi adevăr ale Ţării Loviştei. Legenda Împăratului de Rouă

Referitor la religia şi la moravurile dacilor, D.A. Xenopol, în cartea Istoria românilor din Dacia traiană, p. 95,  97, 98, spune că ,, Religia geţilor, deşi la începutul ei politeistă ca cea a tuturor tracilor, s-a schimbat, prin învăţăturile lui Zamolxis, într-o religie reflexivă”.

Zamolxis, propagatorul acestei credinţe, a fost adorat ca zeu. Iniţial, poporul se închina lui Gebeleizis, care simboliza Soarele.

Herodot îi descrie astfel: ,,Atunci când pe cer apăreau nori de furtună şi acopereau Soarele, tracii trăgeau cu săgeţile în sus, pentru a-l elibera„.

Scriitori greci, precum Herodot, după tradiţia culeasă de la grecii Pontului Euxin, ar fi spus că ,,Zamolxis era un sclav al lui Pitagora din Insula Samos; deci, un învăţăcel al acestuia, cu care s-a deplasat în Egipt, unde şi-a însuşit ştiinţa. După eliberare, adunând mari bogăţii, s-a întors în ţara sa. Întors în patria lui, el a înfiinţând acolo o aşezare în care a adunat pe fruntaşii cetăţeni la mese, şi, în timpul ospăţului, învăţa că acei pe care-i primea la masa lui, nu ar fi niciodată să moară, ci ar fi numai strămutaţi într-un loc undeva, unde s-ar bucura pentru vecie de toate bunurile şi dorinţele lor”.

Pe când îi învăţa astfel, puse să i se zidească în taină o cameră subpământeană, şi când ea fu sfârşită, dispăru şi se retrase în acea ascunzătoare, unde trăi timp de trei ani. În acest răstimp, tracii îl plângeau ca pe un mort, dar în al patrulea an, el reapăru întărindu-le astfel el însuşi de ce învăţase pe compatrioţii săi.

Strabon vorbeşte şi el despre această ipoteză, adăugând că ,,Burebista a luat domnia geţilor contra căruia Cezar voia să pornească o expediţie, iar Deceneu era în onoare şi, imitând pe Zalmoxis, s-ar fi retras şi el în peştera muntelui Kogaionului”.

                                                               Imagini din peşteră:

La mijlocul secolului al XIX-lea, după ce D. Frunzescu a alcătuit dicţionarul al cărui nume îl poartă, p. 98, şi care conţine numele unui munte: Kogaionul, p. 124,  arătând că peştera e aşezată în  judeţul Argeş, lângă Olt. De asemenea, Domnia sa afirma că ar exista o peşteră, în care, se spune,  că Zamolxis s-ar fi retras. Xenopol, în acea perioadă, l-a rugat pe învăţătorul Zugrăvescu, din Jiblea, să se documenteze în acest sens, însă, negăsind acest toponim, Kogaion, a renunţat.

Geograful Strabon mai spune că, pe lângă acest munte curge şi o apă care este considerată şi ea sfântă. De-a lungul timpului, istoricii care au cercetat originile poporului român şi civilizaţia dacică, nu au stabilit locul unde se află Muntele Sfânt al dacilor şi Peştera lui Zamolxis, opiniile lor variind între vârfurile Gugu şi Godeanu, Sfinxul din Bucegi, Munţii Retezat sau Ceahlău.

După cum a bănuit  Xenopol, studiind dicţionarul lui Frunzescu, este posibil ca peştera să fie săpată în peretele muntelui de la Copăceni- Racoviţa, ea fiind aceea pe care au căutat-o mulţi istorici, dar tot atât de mulţi au trecut pe lângă ea fără să o găsească. De fapt, localizarea peşterii în muntele de la Copăceni şi a apei curgătoare ce trece pe la peşteră, seamănă izbitor de bine cu descrierea lui Strabon. Aici, în munte, sunt trei camere săpate, de circa 20 mp fiecare, din care un hol central cu ieşire în afară, spre vest, şi două camere laterale, accesate printr-o fereastră. Peştera este săpată pe peretele vertical al muntelui, la circa 5-6 m altitudine faţă de pământ, în partea de răsărit a râului Olt.

Accesul la peşteră se făcea aşa cum a fost descris în anul 1721 de către medicul Michael Schendos, atunci când, sub comanda feldmareşalului Stainville şi a inginerului  FriedrichSchwantz, au construit drumul ,,Via Carolina” şi au făcut ca Oltul să fie exploatat ca râu navigabil între Boiţa, Cozia şi Dunăre.

Lângă acest munte, la 500 m mai la sud, este şi pârâul Băiaşu,  în care populaţia locală spală nisipul şi unde caută aurul, încă de pe timpul romanilor. Michael Schendos descrie aceasta peşteră ca fiind făcută pe timpul romanilor, care zidiseră castrele de la Racoviţa, ea având o vedere largă înspre vest; munţii de vis-a-vis sunt la câteva sute de metri, iar vârfurile lor pot fi luate ca reper, noaptea, pentru studiul mersului stelelor şi al soarelui, de la est spre vest. Considerăm că acest spaţiu divin este un excelent punct de observaţie astronomică.

Opinia noastră este că romanii au găsit peştera săpată, deoarece, altfel, nu întrevedem rostul săpării de către legionarii romani.

Michael Schendos spune, în perioada 1717-1720: ,,Puţin după ce am păşit pe măreaţa Cale a lui Traian, mărturie a antichităţii romane, când înaintam cu paşi destul de înceţi chiar la începutul drumului, ni s-a înfăţişat un altar votiv al romanilor ─ săpat în peretele de stânci de pe malul răsăritean al Oltului,  în chip mai degrabă de peşteră decât de templu, având în faţa pragului mai multe trepte, iar la picioarele sale un pârâu nesecat, curgând cu îmbelşugare, cu murmurul blâd al apelor ce cad, care inspiră călătorilor un fel de respect religios pentru acest loc atât de vechi”.

Michael Schendos de Van Der Beck (1691-1736), medic trimis de feldmareşalul Stainville, administratorul Olteniei şi al Transilvaniei din partea Austriei, studiază apele termale împreună cu căpitan ing. Friedrich Schwantz, care lucra la harta Olteniei, în 1717.

Referitor la peştera de la Copăceni, autorul descrie zona: ,,Puţin după ce am păşit, măreaţa cale a lui Traian, mărturie a antichităţii romane când înaintau cu paşi destul de înceţi chiar la începutul drumului, mi s-a înfăţişat un alt votiv al romanilor, săpat în peretele de stânci de pe ţărmul răsăritean al Oltului, în chip mai degrabă de peşteri decât de templu. De aici, după ce am urmat mai departe acest drum timp de vreo trei ore, pe ţărmul apusean al aceluiaşi râu Olt, ni s-a arătat o întindere vastă şi foarte netedă, vestită prin băile de spălat aurul din nisip; aur care nu numai că  întrece cu mult la o cercetare de apreciere a aurului din Transilvania, întrucât nu este viciat de niciun amestec de argint, dar se mai deosebeşte şi prin mărimea neobişnuită a grăunţelor şi prin cantitate, compensând astfel lipsa de băgare de seamă a unor zlătari nepricepuţi”.

Al însemnatului tău nume cinstitor nu prea mărunt, Michael Schendos de Van Der Beck, doctor în litere, medicină şi filosofie.

Călători străini despre Ţările Române, vol.9, Editura Academiei Române, p. 77-78.

Pe râul Boişoara , în sus, spre Perişani, se găseşte un zăcământ de aur care este spălat de apele lui şi dus la vale spre Olt, unde oamenii locului culeg  firicelele de aur din albia râului, acestea fiind amestecate cu firicele de nisip din trupul muntelui.

Respectivele grăunţe de aur aproape pur sunt culese de către căutătorii de aur încă de pe timpul când romanii s-au statornicit în această zonă şi când şi-au construit castrele de la Racoviţa şi Copăceni, denumind această apă ca sfântă, după cum atât de frumos o descrie Michael Schendos.

Tot sfântă este denumită şi o stâncă stranie, ce poartă numele Turnul lui Doancă, de 100 m  înălţime, unde strămoşii noştri daci îşi aveau o cetate de apărare. Tot aici, în acest loc, o legendă străveche ne spune că se afla şi palatul Împaratului de Rouă.

Legat de acest turn şi de peştera de la Copăceni,  poporul român a păstrat până în zilele noastre frumoasa legendă descrisă de părintele Dominic Ionescu, publicată în  cartea Schituri şi biserici de sat:note de drum şi însemnări de demult, în iulie 1931, Legenda Împăratului de Rouă, care locuia în acel turn, ca vulturul. În miez de noapte, Împaratul de Rouă  pornea la vale, la mândra lui, ce locuia într-o cetate de pe apa Oltului, adică la peştera din Muntele Copăcenilor .

,,Pe noapte mergea, pe noapte venea”. Nimeni nu putea să-l prindă.

Drăguţa lui, ca o altă Dalilă biblică, băgând de seamă că iubitul ei, îndată ce cânta cocoşul, se scula degrabă şi pornea la drum, a pus de a tăiat toţi cocoşii.

În noaptea aceea,  Împăratul de Rouă a adormit  până-n zori şi nu a mai fost trezit,până ce s-au ivit zorile. Atunci, sărind degrabă, şi-a încălecat calul şi a pornit la drum. Era, însă, prea târziu! Pe la jumătatea drumului, soarele, răsărind, Împăratul de Rouă s-a topit şi a murit.

Autori:

Dr. C-tin Ioniţescu, medic oftalmolog    

Prof. George Voica, scriitor