ORA DE ISTORIE: CÃCIULA SFINXULUI DIN BUCEGI

̶ UN SIMBOL AL ZEILOR DACI ȘI AL VOIEVOZILOR ROMÂNI 

Editura Rotipo, Iași, 2021

Dedic această carte nepoților mei: Ioana, Andrei, Nectarie

și în special lui Daniel

– cu ocazia zilei de naștere –

întru Mulți, sănătoși și frumoși ani!

Prefață

Nicolae Densușianu, în Dacia preistorică publicată în 1913, a scris că scriitorul antic Aristea din Proconnes, care trăise, după unii, în timpurile lui Homer, îi caracterizează pe Arimaspi că aparțineau de gintea Hiperboreilor. Ei locuiau în părțile meridionale ale munților Rhipaiei, sau Carpați, după cum ne spune istoricul Damaste din Sigeu.

,,După Pliniu, Arimaspii au fost numiți mai înainte Cacidari; o numire, care nu este nici grecească, nici latinisată, și care aparține idiomei, ce se vorbia în regiunile locuite de Arimaspi. După Dio Cassiu și după Jornande, dacii erau împărțiți în două clase sociale. Cel mai de nem și mai avuți erau pilophori seu pileati, adecă accia, cari purtau căciule, după cum îi vedem representați pe monumentele de ară ale Romanilor; er a doua clasă o formă poporul de jos. Capillati, Comati. Arimaspii, cari purtau căciule pe cap și-și legau pletele lor cu fire de aur, aparțineau în mare parte la clasa cea nobilă a pilophorilor. Terminul de Cacidari, cum îl aflăm în edițiunile lui Pliniu, nu ne este transmis esact. Vechii copiatori ai manuscriselor au considerat pe el=d, cetind Cacidari în loc de Caciolari. Cuventul grecesc πιγοφοροι este numai o simplă traducere a numelui vechiu Caciolari. Chiar și astă-di poporul român numesce Căciulari, pe cei ce poartă căciule înaște țurcănescă”.

Desen de pe o teracotă din Muzeul Louvre

„Un arimasp în luptă cu grifonul păditoriu de aur. Artistul ne înfățișeză tipul Arimaspului ca o figură înaltă, sveltă și titanică, plină de energie și seriositate, cu pletele lăsate pe umeri, purtând pe cap o căciulă turcănescă plecată cu verful înainte, îmbrăcat cu o cămeșă lungă până la genunchi, încins peste mijloc și ținend cu mâna stângă un scut rotund”.

După aceasta imagine ce reprezintă un purtător de căciulă dacică, și cele menționate de scriitorul antic Aristea din Proconnes, putem aprecia că locuitorii pelasgi din aceste locuri, aveau o vechime de peste 3000 de ani….

Originea căciulilor daco-tracice de-a lungul mileniilor, începând cu populațiile indo-europene, a pelasgilor de la vest de Urali, pâna în Panonia vestică, Dacia, Tracia și Asia Mică și nordul Africii

În anul 2012 s-au găsit figurine de ceramică de pământ ce au pe creștetul capului o căciulă, care seamănă cu căciula Sfinxului din Bucegi. Aceste figurine au fost localizate în Gumelnița, comuna Roșu de lângă Oltenița și la Vidra, calculându-se vârsta de peste 7000 de ani. În prezent ele se găsesc la Muzeul din Oltenița și Muzeul Național Central.

Acest lucru este important pentru viața dusă pe aceste teritorii românești și ulterior pe teritoriile menționate, folosite ca simbol de către o clasă conducătoare  ce cuprindea preoțimea, regi sau clasa militară.

Căciula Sfinxului din Bucegi devine un simbol al zeului Soare, caruia trebuia să i se supună tot poporul. Așa se face că Munții Bucegi devin, în timp, centrul religios al populației pelasge sau hiperboreene, cum eram noi etichetați de eleni sau egipteni.

Cultura Gumelnița în Muntenia este, ca timp, dupa cultura Boian,  iar în Dobrogea, post cultura Hamangia, parte din Basarabia și spre Bulgaria de nord și sud, până la Marea Egee. Locuințele erau cu pereți de lut întărite de stâlpi de lemn și podele de lut bătătorite.

S-au găsit figurine de lut cu incizii pictate cu grafit în perioada eneoliticului (4500-3900 î.Hr), perioada de prelucrare a cuprului și aurului (Criprian Stolerul ─ în Historia. Radiografia unei lumi disparuteO așezare preistorica de 6000 de ani.) la Sultana, Malul Roșu, la nord de Dunare, Gumelnița la Bulgari (Karanova), alaturi de Cucuteni când a fost apogeul dezvoltării umane în Europa în mileniul V î. Hr. După aspectul fizic al figurinelor de lut descoperite în aceste situri, ne dăm seama și de aspectul fizic al oamenilor de atunci.

Concomitent, acele figurine ne prezintă și sentimentele „umane” după aspectul lor, precum și credința în zeități, preluate din ce le oferea natura și mediul înconjurator, la început mai grosier, urmând perfecționarea zeităților descoperite în timp. Astfel ne impresionează azi figurinele găsite la Hamangia și anume Gânditorul, sau recentele descoperiri din 2015 de la Gumelnița, și anume un cuplu de bărbat si femeie (filmul lui Roxin), unde bărbatul o ține tandru cu un braț pe femeie, dupa ceafă. Însă, figurinele cele mai de preț prin importanța lor ca semnificație, sunt acelea care prezintă pe cap ca simbol un acoperământ, o căciulă, copiind căciula Sfinxului din Bucegi.

Aceste popoare pelasge, locuitoare pe teritoriul Europei, și mai ales al teritoriilor nord Dunărene, au rămas impresionate de formațiunile megalitice din Munții Bucegi ─ Sfinxul și Babele ─,  pe care le-au luat drept zeități supreme și cărora se închinau. Aceste populații au luat numele de populații pelasge, sub diferite nume, printre care și de arimi, ce locuiau pe un larg teritoriu, dintre munții Urali și Europa occidentala, plus Balcaniul. După istorici ca Herodot, ei vorbeau aceeași limbă. Grecii numeau aceste populații ca hiperboreeni și trăiau la nordul Dunării, adica pe teritoriul țării noastre.

Sfinxul din Bucegi, devenit zeul suprem căruia i se închinau, fiind luat ca zeul Soare și căpătând numele lui Apollo, sau a lui Saturn. La fel, și zeița dedicată pământului, Mater Gaia, sau Bendix, cărora li s-a aplicat o căciulă ca acoperământ al capului, simbololizând pe zeul suprem Sfinxul, în ritualurile lor  de adresare către sfinx.

Aceste populații pelasge, hiperboreene, în timp au evoluat, lucru dovedit de frumoase fresce cu zei ca Dionisos, Sabazios, Diana, Orfeu purtători de căciuli tip bassara.

Pe parcurs, căciula aceasta o întâlnim la casta sarabilor daci, regi, preoți, conducători militari, fiind și ei considerați ca trimișii zeilor pe pământ. Așa se face că pe Columna lui Traian de la Roma vedem o diferențiere între dacii reprezentați pe Columnă.

Originea căciulii este de pe teritoriul Daciei, având ca punct de origine existența Sfinxului din Bucegi, și ca martor, figurinele din Oltenita.

Densușianu, referindu-se la arimii din nordul Thraciei, a scris: ,,Vechii arimi din nordul Thraciei, contemporani cu zeii cei mari ai poporului pelasg Uran, Ianus, Saturn, Marte, Apollo, mai figurează în fântânile posterioare grecești și sub numele de Arimaspi adica Arimasci,  simpla formă dialectică a numelui de arimi”. După Stephan Bizantinul, Arimaspi aparțineau de spețea hiperboreienilor. După poetul Lucan,  ei locuiau între Pontul Euxim și coloanele lui Hercule ( Strabon, 9, 6). Pliniu cel Bătrân  a scris că Arimaspi  au fost numiți înainte Cacidari [apellati].

 După Iordanes și Dio Cassius, dacii erau împărțiți în două clase socialepilofori saupileați, adică cei care purtau căciulă  și clasa de jos, capilati sau comati. Arimaspii care purtau căciula pe cap și își legau pletele cu fire de aur, aparțineau clasei nobile a piloforilor.Termenul de cacidari a fost copiat greșit de pe manuscrise și au considerat pe ol = d, cetind pe cacidari în loc de caciolari…..adică, azi, căciulă. Aristea din Proconnes, celebrul poet și profet al lui Apollo, care trăise, după unii, în timpul lui Homer, caracterizează astfel pe arimaspi după scenele cu arimaspi de pe timpul lui Homer, adica cu 1200 de ani î. Hr., ce prezintă pe cap acea căciulă încovoiată, ne face să apreciem originea ei, adică pe teritoriul nord Dunărean, preluată de urmașii arimilor adică al dacilor, după care simbolul a fost preluat și de triburile Traciei sud dunărene.

Aristea din Proconnes, celebrul poet si profet  a lui Apollo, care trăise, după unii, în timpurile lui Homer, caracterizează astfel pe Arimaspi: ,,mulți și foarte puternici, avuți în herghelii de cai, turme și cirezi de vite”. Arimaspii  locuiau în părțile meridionale ale Munților Riphaei sau Carpați, după cum ne spune  istoricul Damosta din Sigeu, care trăise în timpurile lui Herodot. (Densușianu).

În timp, aceste populații pelasge, impresionați de formațiunile megalitice de pe Bucegi, adica de Sfinx și Babele, considerându-le ca zeități pe pământ, închinându-se lor, au preluat simbolul căciulii și l-au implementat în figurinele de lut, pe care le foloseau  în ritualurile lor religioase pe întreg teritoriul unde locuiau. Acest lucru este întâlnit, de altfel, pe întreg teritoriu al pământului de azi, la diverse triburi de indieni. De la Sfinxul cu  această căciulă,  dacii nostrii îi spuneau Tiară, folosind-o conducătorii care se numeauTarabostes. Acești conducători, la începuturi, erau considerați ca niște zei pe pământ.

Consider că, inițial, aceste populații care venerau pe Saturn, Marte, soarele și luna, și de a căror prezență zilnică se foloseau, i-a determinat poate mii de ani, în acele condiții, să-i aproprie de casele lor, de ogorul lor, acordându-le onoarea respectivă. Migrând în toate direcțiile și găsind locuri favorabile vieții, au dezvoltat și mijloacele de locuit, de cultivarea plantelor necesare vieții, precum și creșterea animalelor. Așa se face că, în existența lor găsim, în timpurile mai recente, această căciulă răspândită mai mult în Dacia la așa numiții Arimaspi în lupta cu grifonii, fresce din timpul lui Homer, după cum a scris Aristea din Proconnes, deci, de acum 3500 de ani.

Simbolul căciulii a fost preluat ulterior și de sacerdoți din tribul Bessilor din Munții Haemului, fiind preoții zeului Dionisos, după cum au notat scriitorii Hetodot și Strabon, cu 500 de ani înainte de Hristos. Așadar, constatăm că mai întâi găsim fresce cu Arimaspii care au pe cap aceasta căciulă, fiind localizați în vestul Pontului Euxin și coloanele lui Hercule, deci pe teritoriul hiperboreilor (locuitori pe teritoriul țării noastre). Ulterior apare căciula la preoții besiilor din Munții Rodopi, numită Bassara. De fapt, și acești traci vorbeau aceași limbă cu dacii, ei fiind urmașii arimilor lui Densușianu. Acest model de căciulă încovoiată în față, având originea legată de Sfinx precum și dacii care o purtau cu sfințenie și o prețuiau ca pe un simbol național, i-a impresionat și pe romani în frunte cu împăratul Traian. Acest lucru reiese din nenumăratele scene de pe columnă și numeroasele statui ale dacilor. Multe statui le găsim și pe Arcul de Triumf a lui Galeriu de la Salonic, la două secole după Traian. Mai trebuie notat că, împărații romani, precum Traian și Filip Arabul, au scos și monede cu chipul zeiței în Dacia, deoarece și ei au fost impresionați de aspectul Sfinxului din Bucegi, doar aveau castre la Râjnov și Câmpulung Muscel. În acest fel, scriitori ca Dio Cassius, Dione Crisostomul, Diodor Sicul au scris elogios despre daci și casta lor numită a sarabilor. Diodor Sicul a scris și de existența unui rege barsaban (basraban scrie Densușianu). Poate și de aici să fie o continuitate a Basarabilor. Tot așa și geograful anonim din Ravennas a scris că în nordul Thraciei, în sec.V-VI, exista o populație a bassarinilor, de ce nu și a urmașilor lui Barsaban?

Această căciulă folosită cu moț, ușor aplecată, este preluată de către preoții sacerdoți ai zeilor Dionisos Basareus, sau de zeul Bachus, Sabazios, zeița tracă Bendis sau Diana.

La daci, regele Buerebista și Deceneu care făceau legi erau, după cum a scris episcopul Iordanes, purtători de căciulă, pileatus. Datorită marii credințe în puterea cerească situată pe platourile Munților Bucegi, a Sfinxului, ea a căpătat un mare rol pentru preoții sacerdoți fiind răspândită în rândul tribului bessilor de la Besapara. Ei numeau căciula  bassara. De aici și numele zeului Dionisos Basareus.

În rândul castei dacilor, ea este întâlnită la regele Buerebista și descrisă de Deceneu ca pileati. A fost ușor apoi să găsim pe scriitori ca Dio Casius și Dione Crisostomul să spună despre casta sarabilor daci în frunte cu Decebal.

Așa explicăm existența multor scene de lupte pe Columna lui Traian de la Roma, la fel îi găsim sub formă de statui la Roma sau în muzeele importante ale lumii sau în Dacia noastră.

În timp, și după retragerea armatei romane din Dacia, împărații romani ce aveau origini daco-tracice ca Filip Arabul, Licinius, Regalianus (rudă cu Decebal), Galerius, a cărui mamă era refugiată din nordul Dunării ca preoteasă și ajunsă la Sardica. Azi ne dăm seama de cultura trăitorilor pe aceste pământuri, care au supraviețuit în timp mii de ani, și care a contribuit la dezvoltarea vieții socio-culturale și economice, de rolul exercitat de regi, preoții sacerdoți sau conducători militari. Aceștia făceau parte din casta sarabilor daci.

Munții plaiurilor noastre cu Sfinxul conducător, apoi cei din văile Mureșului, Jiului cu civilizația de la Tărtăria, Munții Hațegului preluând pentru casta sarabilor rolul conducător, a făcut ca să se dezvolte cultural centrul spiritual de la Sarmisegetusa cu calendarul de mare precizie și azi, asemănător cu calendarul atzec al maiașilor. De aici, unde preoții puteau să coordoneze activitățile religioase și economice, nu a fost decât un pas în dezvoltarea Daciei, creând ura viscerală a altor imperii pentru a-i învinge pe daci.

De unde provine denumirea de „arabi” și ulterior de „vlahi negri” a românilor?

După descrierea făcută de scriitorul elen Dione Crisostomul castei dacilor, geograful Ptolomeu a înțeles greșit numele de sarab și pe care l-a numit arab, nume existent la această populație din Asia. Așa că a localizat această regiune la „fluviul Jiu” și Muntele Hațegului, numindu-le fluviul și muntele arabilor, iar populația de aici, căpătând numele dearapi.

Harta lui Ptolemeu în care identifică Jiul ca ,,fluviu al arabilor”

,,Ei bine, în geografia lui Ptolemeu, Jiul n-are alt nume decât ϰατ Αράβων ποταμός, literal „de Arabibus fluvius”, adecă: „râul care se pogoară din Țara Arabilor”, pe când Dunărea este Δανούβιος ποταμός, Temeșul Тίβισϰς ποταμός etc.”

De prin anii 170 încoace, dacii și viitorii valahi de la nordul Dunării poartă numele în scrierile istoricilor ca valahii negri.

Așa s-a ajuns ca un mare împărat ca Filip Arabul să facă o monetărie  și să scoată moneda dacică pe care se vede un dac cu căciula lui caracteristică, cu sabie curbă, tipică dacilor, un corb cu inelul în cioc (viitor corb cu crucea în cioc, pe timpul creștinismului). Totodată, întâlnim și puterea romană reprezentată de un leu, încadrate de Legiunea V și XIII. Pe monedă scrie: pentru veșnicie, zeița Dacia.

Din această monedă, va urma în viitor, pentru Dacia, originea divină a castei Basarabilor, raspândită pe teritoriul lui Decebal, începând cu Munții Hațegului, Făgărașului, Țării Oltului, Banatului, Olteniei, Țării Bârsei așa că nu trebuie să mire pe nimeni noua clasă conducatoare apărută după secolele IV-XIII,  când peste teritoriul Daciei au trecut, în drumul lor spre Europa, popoare asiatice, nimicitoare de „sălbatice” în lupta lor de a cuceri tot ce întâlneau în cale.

Basarabii sunt continuatorii sarabilor daci

Datorită puținelor surse de informație, s-a știut puțin despre originea Basarabilor, însă, s-a putut face legatura cu trecutul lor în urma informațiilor găsite la cancelariile regale ale polonezilor și sârbilor. Concret, după invazia tătarilor în Panonia și Transilvania, izvoarele poloneze au notat că tătarii au cucerit Țara Basarabească, date scrise în 1259, atunci când a fost batut voievodul Litovoi …Bezermban.

Istoricul persan Rașid Al Din, descriind luptele, arată ca mongolii au patruns în țara uglahilor (românilor, karauglahilor), adică a valahilor negri.

Întrebare pentru toti: de unde să stie Rașid Al Din că valahii sunt negri? Normal că din sursele din acea vreme! Cu cine s-au batut mongolii? Cu  conducatorii poporului valah, care aveau nume de Basarab și care veneau cu o zestre de peste 1000 de ani. După această vechime de ani, ne explicăm, cu ușurintă, persistența numelui de Negru, dată de Ptolomeu în anul 170 unui popor renumit până în Egiptul Antic, cu care s-a războit Imperiul Roman.

Așa a rămas în istorie primul Basarab consemnat cu numele de Negru Vodă din 1215, cel care a făcut capitala la Câmpulung, plecat vremelnic din cetatea Făgărașului. Nu după multă vreme, un alt Radu Negru Vodă a fost nevoit de puternicii vremii din anii 1290, să plece iar spre Câmpulung și Curtea de Argeș și să formeze un nou stat grefat pe regatul lui Decebal, unde populația valahă era bine reprezentată si organizata.

Acum, eliberați de greutățile timpurilor de atunci, au reușit să-și organizeze statul lor basarabesc timp de câteva sute de ani, aducând la suprafață zestrea lor genetică și arătându-și prin prezentul momentului de acum 700 de ani, echipați, la fel ca și cavalerii occidentali, în haine și armură. Dovada este acel cavaler de pe teracota găsită la Curtea Domnească sub molozul de acum 700 de ani.

După anul 1330, când a fost zdrobit regele maghiar la Posada, el l-a recunoscut pe Thocomerius (nume latinizat) că este român și tatăl voievodului Basarab. A acceptat puterea de luptă a lui Basarab, bogăția lui financiară, militară și morală, în sensul că-i oferea, ca să trimită la Curtea lui Carol Robert de Anjou copii ca zălog, pe cheltuiala lui Basarab.

În afară de acest document, mai întâlnim și noblețea lui Basarab de „mare cavaler”, deoarece, la Severin, când Carol Robert de Anjou intrase în țară, el l-a avertizat să nu pătrundă în țară „că nu se știe cum vei fi înconjurat, adică nu vei scăpa”, ștind capcana pe care i-o pregătise.

Aceștia făceau parte din casta sarabilor daci. Locuitorii plaiurilor noastre, din munții noștrii, cu Sfinxul conducător, apoi cei din văile Mureșului, cu Civilizația de la Tărtăria și Jiu, Munților Hațegului, preluând pentru casta sarabilor rolul lor conducător, a făcut să se dezvolte cultural centrul spiritual de la Sarmisegetuza, cu calendarul de mare precizie și azi.

Din punct de vedere militar, Basarab a fost mai bun și am câștigat lupta, devenind o forță în regiune, de care s-a izbit acest puternic regat, sprijinit încontinuu de Papa de la Roma.

Căciula dacilor a fost purtată și de basarabi. Așa o găsim la tânărul de pe paftaua basarabilor din Mormântul 10, cât și la monedele emise de voievozii Vlaicu și Radu

După Lupta de la Posada, Basarabii au purtat continuu zestrea lor genetică și de tradiție cu diverse simboluri venite de la sarabii daci. Mai întâi, după Lupta de la Posada, Virgil Drăghiceanu și Nicolae Iorga au descoperit în urma săpăturilor arhelogice de la Biserica Domnească din Curtea de Argeș, un sarcofag cu un cavaler îmbrăcat cu inele de aur, coroană de perle pe cap, cruce patriarhală din perle, asemanatoare cu a voievodului Radu fiul lui Nicolae Alexandru, nasturi  cu emblema Basarabilor sub forma de scut si o pafta la brâu din aur, pe care este gravat un castel gotic.

Pe acest castel este un cap de femeie cu corp de lebădă. Multe discuții s-au dus asupra acestui subiect, însă, studiul arată a fi soția regelui Carol Robert de Anjou. La balcoanele castelului sunt două persoane. În dreapta este o tânară (poate o fată a Elisabetei Piast, soția regelui maghiar, logodită cu băiatul lui Basarab). Acest tânăr primise de la famila regală această pafta ca dar de logodnă. Interesant este faptul că el are pe cap căciula dacică, simbol venit din casta sarabilor daci.

În anii următori, când la conducerea Țării Românești au urmat Vlaicu Vodă și fratele lui, Radu, găsim monezi cu înscriere latină sau slavonă, pe care au gravat, pe avers, un cavaler cu capul acoperit tot cu o căciulă dacică, de tip basara, transmisă din timpul sarabilor daci, iar acum Basarabi. Pe reversul monedelor găsim simbolul cavalerilor din acele timpuri, adică scutul Basarabilor cu însemne ale lui Litovoi, o parte fasciată de culoare verde, pe un fond auriu,  după tipul steagului lui Litovoi de la Wisbergen, asemănător scutului francez al capețienilor.

Peste scut este vulturul Basarabilor cu crucea creștină în cioc.

Acest vultur este preluat de acești voievozi de la vulturul lui Filip Arabul (aici vulturul avea coroană în cioc și, surpriză, el are originea de la Cohorta a V-a a Cicârliilor alaude romane). Pe această monedă a împăratului roman Filip Arabul, mai găsim căciula dacică, sabia curbă a lor, un leu ca simbol al romanilor si numele de Dacia.

Voievozii noștri, Vlaicu și Radu, au pus pe monedă simbolul căciulii lor dacice, au înscris numele în latină (originea lor) sau slavonă, după cum era limba în acel timp. De notat că, pe monedă, este gravat și un șarpe în fața acvilei, ca simbol al steagului de luptă al dacilor, care avea trup de balaur și cap de lup. Deci, voievozii noștri au venit cu zestrea lor genetică, adică cu steagul de luptă, căciula dacică de pe capul Sfinxului din Bucegi, preluată de sarabii daci și de catre zeii Dionisos, Orfeu, zeița Bendis.

Radu și Vlaicu au transmis, prin urmașii lor, Mircea cel Bătrân, limba română, prin actele de cancelarie din 1390-1400, eliberate catre boierii lor, ca dar în Făgăraș. La fel a făcut și domnitorul Vlad Dracul care, a scris în limba română actul din 1437. Acest domnitor, Vlad Dracul, are numele tot de la steagul de luptă al dacilor, acel șarpe (balaurul cu cap de lup), atunci când a fost trimis de Mircea cel Bătrân la Curtea împaratului Sigismund de Luxemburg.

De notat că polonezii scriau, în 1259, legat de români, că sunt Arabia Dracului, după vechimea numelui de Negru și steagul de luptă cu balaurul pe care îl făceau drac.

Simbolul florii de crin a dinastiei franceze a Capețienilor, preluat de Radu Negru Vodă când s-a căsătorit cu Marghita, fiica banului Micud. Banul Micud a fost și comite de Dăbâca și a fost înrudit cu banul Reynold din aceeași familie.

Pe monedele lui Radu mai găsim și simbolul florii de crin, simbol al casei regale franceze, preluat de catre străbunicul lor, Radu Negru vodă, cunoscut sub nume slavon de Tihomir sau Tugomer, în slavonă însemnând om liniștit .

Carol Robert de Anjou l-a numit Thocomerius și a scris clar că este român. Cu toate acestea, mulți istorici au căutat să arate că este de alt neam, adică ar fi peceneg sau cuman și s-ar numi Thotomer, Tutumer. Acești străini de Europa și aciuați în vest, în Panonia, găsind o țară bogată, întodeauna au căutat să asuprească sau chiar să distrugă pe vecinii lor.

Pe mai departe, prin anii 1276, voievodul Tihomir s-a căsătorit cu fata banului Micud de Severin, comite de Dăbâca, Marghita, cu care l-a avut ca fiu pe Basarab I.

Banul Micud a fost om de încredere al regelui Ștefan al V-lea și apoi a regelui Ladislau Cumanul, împreună cu banul Reynolds, urmaș al regelui Andrei al II-lea, fiul lui Bela al III-lea. Acest Bela al III-lea a fost căsătorit cu fata regelui francez Reynolds, care a luptat în Antiohia în a treia cruciadă, făcând parte din dinastia capețienilor. Așa că Tihomir a luat aceste simboluri înainte de anul 1290 și a coborât la Câmpulung, devenind primul voievod făuritor de țară românească. Lui i s-au închinat boieri Craiovești și Basarabești de pe cuprinsul Țării Românești, de la munte până la Dunăre.

După cum se știe, Regatul Maghiar, după moartea regelui Andrei al III-lea, l-a avut ca rege pe Carol Robert de Anjou. Pentru o vreme a fost rege Otto de Bavaria. Acesta a fost prins și întemnițat de către voievodul Transilvaniei Ladislau Kahn, care era în relații bune cu voievodul român Tihomir, ce descălecase din Țara Făgărașului și formase Țara Muntenească la sudul munților, cu capitala la Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș. Dovadă în acest sens este monumentul de piatră din Titeștii Vâlcii, pe care scrie: „Muntenia[Eu voievodul Basarab al Munteniei]”.

Redau interpretarea dlui prof. George Voica:

Legat de această piatră funerară menționez faptul că, azi, în România, avem pentru prima dată menționată epigrafic, de pe timpul voievodului Basarab, numele Munteniei, voievodat existent încă de la începutul sec. al-XIII-lea și pe care l-a condus voievodul Seneslau, menționat de către regele Bela al IV-lea, când a făcut un contract de înțelegere cu cavalerii Ioniți în 1247.

Voievodul Ladislau Kahn, era în relații bune cu voievodul Tihomir (Negru vodă) care stăpânea și Țara Loviștei, așezat ca un țarc între Munții Făgărașului, Munții Lotrului și Munții Coziei, mai bine zis ca o cetate în care găsim și azi multe cruci de tip Malta, bine orânduite spre Valea Topologului, cu bornele kilometrice. Multe dintre ele sunt în Titești, la Tarure, pe Târnăcioara, vizibile și azi, având mărimi de până la 1 m. Zona este binecunoscută încă de pe timpul Împăratului Traian care a construit castrele din Titești, Copăceni, Racovița, cu drumul roman ce făcea legătura cu Turnu Roșu și Valea Oltului spre Arutela. În acest spațiu, voievodului Tihomir i s-a încredințat tânărul rege Otto de Bavaria, spre a fi păzit de către voievodul Ladislau Kahn. Acest teritoriu a fost cuprins în Țara Românească (Muntenească), fiind de sub tutela contelui Conrad de Tălmaci și stăpânit de către Tihomir și asociatul la domnie, fiul său, Basarab. De unde știm acest lucru? Din deducție!

Atunci când regele maghiar Carol Robert de Anjou a pătruns să cucerească Țara Românească, în 1330, el avea ca obiectiv să repună mâna pe Țara Loviștei care a fost cuprinsă de Basarab: ,,După ce am trecut de Țara Transalpina (adică a lui Basarab), ne-a întins o capcană, el cu fiii lui, în ținuturile noastre, adică ale lui Conrad”.

Țara Loviștei, după Lupta de la Posada, a constituit ,,Leagănul Independenței Țării Românești”

Ţara Loviștei, acest cnezat, constituia o barieră greu de trecut dar necesară pentru legăturile comerciale ale Ungariei cu sudul Carpaților spre Valea Dunării spre Vidin și Curtea de Argeș. Acest obiectiv îl avea în minte voievodul Transilvaniei de atunci, Toma Szeseni, cel care l-a instigat cel mai mult pe Carol Robert de Anjou la invadarea țării. El mai primise teritoriile din jurul Sibiului ca dar de la rege. Așadar, Basarab cunoștea bine zona încă din perioada când, împreună cu voievodul Tihomir, au pus stăpânire pe acest loc, iar drept mulțumire, a ridicat un memorial în cinstea lui.

Pe placa memorială este consemnată cinstea acordată lui, apoi este trecut un coif în fața preasfântului nume arătând că a făcut parte din rândul cavalerilor dinastiei Basarabilor. Pe ultimul rând este consemnată și titulatura de rege și conducător spiritual ortodox ─ IO ─, preluată de la rudele lui de la Târnovo ale împăraților Asani.

Citind această particulă ─ IO ─, ne dăm seama că existau legături cu imperiul vlaho-bulgar al Asăneștilor dar și cu bizantinii, în cetățile Argeșului sau Câmpulungului. Voievodul Basarab, după ce l-a trecut pe Tihomir sub forma particulei ─ IO ─, a urmat voievodul Litovoi, cu litera slavonă L, apoi voievodul Seneslau cu litera ─ S ─. Din nefericire, următorul voievod scris, probabil Bărbat, s-a pierdut bucata de piatră, atunci când această comoară de „aur” a fost descoperită și ascunsă în drumul de piatră din fața bisericii din Titeștii Vâlcii, în anul 2002, de către pr. Teleabă Mihai. Tot în apropiere de Perișani, voievodul Tihomir, Radu Negru Vodă, atunci când s-a stabilit în zonă, a oferit pământ la doi maghiari care l-au urmat în Țara Românească lui Jigmond și Laslo, fapt dovedit de către voievodul Mircea Ciobanu. Urmașii lui Jigmond și Laslo s-au plâns domnitorului că boierii din Bârseștii Vâlcii le luaseră terenurile primite de la Negru vodă. Mircea Ciobanu, studiind actele, le-a dat dreptate. Acest lucru ne arată că Negru vodă a avut Țara Românească de la munte până la Dunăre. Din unele acte reiese că, în timpul lui, munții de la Baia de Fier și Novaci au fost sub stăpânirea lui Negru Vodă.

Radu Negru vodă, voievod de Făgăraș și Amlaș, făuritor de țară nouă (Țara Muntenească). Prin rudele lui din Transilvania ̶̶ Dăbâca Clujului ̶ transferate în Țara Muntenească la Călimănești și Tismana, a înfăptuit prima unire a românilor

Voievodul a adus cu el și rudele lui din Dăbâca cărăra le-a oferit daruri de pământuri în Călimăneștii Vâlcii (urmaș Nan Udoba).

Nan Udoba a oferit pământ voievodului Radu și lui Dan I, iar, la rândul lor, au donat Coziei Vechi și pe Valea Jalesului (Runcu Gorjului) Dăbăceștilor (urmaș Dimitrie Dăbăcescu), care a oferit pământ voievodului Radu, pentru a construi biserica de la Tismana. În Titești, jud. Vâlcea, voievodul Basarab, după lupta de la Posada în care a ieșit victorios învingându-l pe Carol Robert de Anjou, a ridicat trei monumente funerare și o biserică. Acest lucru a fost consemnat două secole mai târziu de către istoricul polonez Maciej Strykowski, în 1575, scriind că a văzut cu ochii lui aceste monumente și biserica, la două zile de Sibiu.

Ktόra przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmόdska I wszyszkiey Rusi kijowskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. I rozmait przypadko woienne y domowe…” (Cronică acum întâi data la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei, Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice), tipărită în Konisgberg, 1582”.

Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul Sibiu, în munți”.

„Carolus Wegierski kroi, gdy bez przyczyny podniόsł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z progromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa byla hospodarowie Maltańscy mona – ster zmutowali I slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idac przez gόry…”.

În 20 mai 1388, voievodul Mircea cel Bătrân a semnat actul de ctitorie al Mănăstirii Cozia aici, în Râmnicu Vâlcea. El a donat terenul de la Troianu până la râul Râmnic (Olăneștiul de azi), Str. Ulița (azi, str. Știrbei vodă).

Înaintea lui, tatăl lui Radu și fratele Dan, dăruise Coziei vechi terenuri din dealul Licura (Petrișorul de azi). Acest lucru ne arată că exista o biserică Cozia, ridicată de înaintașii săi, adică Negru vodă, cel care împroprietărise neamul adus de el din Dăbâca Clujului și al cărui urmaș a fost boierul Nan Udoba, cel înmormântat la Curtea de Argeș, în Biserica Domnească. Acest Nan Udoba îi dăruise lui Mircea cel Bătrân terenul pentru Cozia nouă. Aceste neamuri din Transilvania erau de spiță nobilă, înrudite cu neamurile domnești ale capetienilor francezi. Dovada o constituie floarea de crin din perle din mormântul lui și inelul de aur Cameea, pe care găsim zeii Asclepios și Higeea.

Acest simbol al florii de crin este preluat și de Negru Vodă (Tihomir, Thocomerius ─ cum a scris Carol Robert de Anjou ─ referitor la tatăl lui Basarab), floarea de crin fiind simbolul de dinaintea dinastiei de Anjou.

Scutul lui Basarab, găsit în Mormântul 10, este după model francez, îmbinând cu semnul heraldic al lui Litovoi, fasciat, bare roșii pe fond auriu. Pe scurt, găsim benzi verzi pe fond auriu.

Înrudirea voievodului Tihomir cu Banul Micud de Severin, comite de Dăbâca, căsătorindu-se cu fata lui Marghita, a dus, în timp, la întreținerea legăturilor de rudenie cu transilvănenii și menținerea strânselor legături cu Țara Făgărașului și Amlașului. Acest lucru s-a oglindit în timp asupra românilor din Făgăraș, Țara Oltului, Hațegului, Bârsei, Banatului unde românii se conduceau după legile lor strămoșești.

A lărgit Țara românească cuprinzând partea lui Seneslau din stânga Oltului, pe care a numit-o Muntenia și al carui nume este la complexul funerar din Titeștii Vâlcii, a cuprins și Țara Loviștei creând o barieră în calea celor din Transilvania, pe Valea Oltului spre Dunăre. A adus cu el rude din Dăbâca la Călimănești, pe boierul Nan Udobă și a construit Cozia Veche. Pe neamul Dăbaceștilor i-a dus și în Gorj, pe valea Jaleșulu, oameni cu credință în Dumnezeu, cu care s-a construit Mânăstirea Tismana.

Urmașii lor, nepoții voievozi, au făcut tot ca să avem azi frumoase și pline de dar Mănăstirea Vodița, Tismana, Cozia Veche și Cozia lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Comana. Pe monezile lui Mircea găsim simboluri ale Basarabilor precum și soarele și luna, preluate din antichitate de la zeul Apollo și Diana. Ce cultură în acele vremuri,  plus simbolul crucii cu care câștigau lupte după lupte, cu dușmani răsăriți din Asia, fiind înconjurați de ei!

Câtă diplomație au avut, pentru ca noi, azi, să supraviețuim pe acest pământ de 2000 de ani.

Legat de de căciula Basarabilor, urmașii lor au purtat-o cu cinste ca simbol și-i găsim în fotografii pe Vlad Țepeș, imediat dupa 1456, sau Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Vasile Lupu, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu… și toți dorobanții noștri, cu pană la caciulă!

Dr. C-TIN IONIȚESCU, medic primar oftalmolog

Râmnicu Vâlcea, mai 2021

Din activitatea publicistică a autorului

  • Ionițescu, C-tin. Sfinxul din Bucegi și urmașii acestuia ¬ Basarabii: Posada 1330¬2020. Mărturii în timp, lăsate de voievodul Basarab I în Titești. Țara Loviștei,Rîmnicu Vâlcea: Editura Antim Ivireanul, 2021.
  • Ionițescu, C-tin. Tihomir-Tugomer. Eroul de la Posada 1330Prințul moștenitor al voievodului Basarab I, 2020.
  • Ionițescu, C-tin. Țara Loviștei. Titești. Posada 1330: Leagănul Independenței Românești. Iași: Editura Rotipo, 2019.
  • Ionițescu, C-tin. Daniela Ionițescu. Polovragi ¬ între mit și realitate ¬ Iași: Editura Rotipo, 2019.
  • Ionițescu, C-tin. Voica, George. Daniela Ionițescu. Legănare de suflet, la Râmnic.Iași: Editura Rotipo, 2017.
  • Ionițescu, C-tin. Voica, GeorgeCancerul Poate fi învins?!, Iași: Editura Rotipo, 2016.
  • Ionițescu, C-tin. Voica, George. Plante medicinale și leacuri din moși strămoși, Iași: Editura Rotipo, 2016.

Bibliografie

  • Angelescu, Nicolae. Plimbări și mici excursii în Râmnicu Vâlcea. Râmnicu Vâlcea, Editura Bibliostar, 2014.
  • Botta, Dan. Romînii: poporul tradiției imperiale. București: Editura Predania.
  • Buneci, Petre. Gâlculescu, Bogdan… Ordinul cavalerilor Basarabi. Editura Neverland, 2020.
  • Kretzulescu, Em. Revista pentru istorie, arheologie și filologie, Vol XII, Partea I, 1911.
  • Densușianu, Nicolae. Dacia preistorică. București, 1913.
  • Gheorghe Petre GovoraO preistorie a nord-estului Olteniei. Editura Petras, 1995.
  • Hasdeu, B.P. Arhiva istorică a României: Vol. I (1864 ¬ 1865) și Vol. 2.
  • Hasdeu, B.P. Etymologicum Magnum Romaniae, Vol. IV, Tomul III. 1886.
  • Holban, MariaCălători străini despre Țările Române. Vil. III, Editura Științifică, 1970.
  • Ieșan, Isidor. Secta paterenă în Balcani și în Dacia Traiană împreună ci Istoria Balcanului până la ocuparea lui definitivă prin osmani, București, 1912.
  • Ioan Remus Barna. Reflecții templiere în Transilvania
  • Ionescu-Gion, G.I. În Istoria Bucureșcilor, Editura Stabilimentul „I.V. Socecu”, 1899.
  • Ionițescu, Constantin. Țara Loviștei. Titești. Posada 1330: Leagănul Independenței Țării Românești. Iași: Editura Rotipo, 2019.
  • Ionițescu, Constantin. Tihomir ¬Tugomer, eroul de la Posada, 1330 : Prințul moștenitor al voievodului Basarab I, Iași: Editura Rotipo
  • Ionițescu, Constantin. Daniele Ionițescu. Polovragi ¬ între mit și realitate. Râmnicu Vâlcea, Editura Polirom.
  • Ionescu, Sodi Al. În: Bibliografie, p.p. 62-65.
  • Madgearu Alexandru. RI OPAC – Regesta Imperii
  • Moșneanu Cristian, Bârsan Cornel. Radu Negru Vodă. București: Editura Librex, 2018.
  • Paliga, Sorin. Mitologia tracilor. București: Editura Meteor Press, 2008.
  • Panaitescu, P.P. Curs privind începuturile influenții slavilor asupra românilor: 1938¬ 1939. Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filosofie.
  • Panaitescu, P.P. Introducere la Istoria Culturii Românești, Editura Științifică, București, 1969.
  • Panaitescu, P.P. Români și bulgari, București, 1944.
  • Pătru, Laurențiu Mihai. Prosopografia și opera Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului.
  • Pop Ioan-Aurel. Din mâinile valahilor scrismatici…Românii și puterea din Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-IV), Editura Litera, 2011.
  • Popescu-Cilieni, I. Biserici, târguri și sate din județul Vâlcea. Craiova: EdituraRamuri, 1941.
  • Popescu, Emilian. Crucea și răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos în creștinismul timpului, Editura Basilica, București, 2016.
  • Pușcariu, Ioan. Date istorice privitoare la familiele nobile române. Sibiu, 1892.
  • Pușcariu, Ioan. Ugrinus – 1291discurs rostit la (9) 21 martie 1901în ședința solemnă de Ioan Pușcariu cu răspuns de B. Petriceicu-Hasdeu. București, 1901.
  • Stănilă, AdrianCurtea de Argeș în sec. XIV-lea. În: Revista Hiperboreea: revistă de istorie, artă și cultură. Anul I, Nr. 9, București, 2012, p.p. 4-19.
  • Stoicescu, Nicolae. Bibliografia localităților și monumentelor feudale din RomâniaI: Țara Românească (Muntenia, Oltenia și Dobrogea). Vol. II: M-Z, indici, Editura Mitropoliei Olteniei, 1970.
  • Stoicescu, Nicolae. Tucă, Florian. 1330. Posada. București: Editura Militară, 1980.
  • Stryikowski, Maciej. Cronica Poloniei, Lituaniei, Zmodz și a întregii Rusii.
  • Arh.Vaida, Gamalil. Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea voievod cel Mare600 de ani de existență. Editura Episcopiei Râmnicului și Argeșului, 1986.
  • Studii și comunicări. Vol. I-IV, Curtea de Argeș, 1980-1992.
  • Velicu, V. D. O inscripție slavo-română târzie, datată în sec. XIII. În:Contemporanuldin 27 apr. 1973, p. 2.
  • Vereeș, Andrei. Documente privitoare la Istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești. Vol. II: Acte și Scrisori (1573¬1584), București, Cartea Românească, 1930.
  • Vlădescu, Cristian. Fortificațiile romane din Dacia Inferior, Scrisul Românesc, Craiova, 1986.
loading...

You May Also Like