ORA DE ISTORIE. Radu Negru vodă, primul voievod al Țării Românești după regele Decebal al Daciei

Basarabii nu sunt cumani, ei se trag din sarabii lui Decebal

Dedic această carte părinților mei și în mod sentimental Memoriei mamei mele care, la vârsta de 80 de ani, fiind în vizită la Mânăstirea de la Curtea de Argeș, mi-a făcut o imensă surpriză… Recitându-mi o poezie… „NEGRU VODĂ ȘI-A LUI CEATĂ”… Spusă cu un zâmbet inocent de școlar… Acum 30 de ani!

O analiză temeinic documentată și   aprofundată asupra domniei legendarului Radu Negru Vodă

Parcurgând cu fascinație filele acestei excepționale lucrări istorice, am putut descoperi măiastra acrivie a unor admirabili cercetători care, sunt deplin convins, se vor impune prin acest studiu de referință – o veritabilă incursiune originală printr-o epocă importantă din istoria românilor.

        Axați, evident, pe operele marilor istorici români, distinșii autori dr. Constantin Ionițescu și prof. Daniela Ionițescu, în colaborare cu prof. George Voica și as. Viorica Pop-Nițoi, urmăresc atent acuratețea evenimentelor cu o evidentă erudiție demonstrativă, reușind să reconstituie o amplă frescă din trecutul zbuciumat al neamului nostru, cu indubitabilă îndemânare livrescă.         În această carte, doctorul Costică Ionițescu reia unele dintre aprecierile expuse și în alte lucrări publicate, dar vine cu noi observații și argumente pe baza unor documente și cercetări întreprinse, prin metoda descriptiv – demonstrativă.

Având drept motto: ”Basarabii nu sunt cumani, ei se trag din sarabii lui Decebal”, autorii vin în sprijinul afirmațiilor acelor istorici care încearcă să demonstreze adevărata origine a basarabilor, în condițiile în care, de-a lungul secolelor, au circulat o multitudine de legende și povestiri referitoare la ”descălecarea” lui Radu Negru Vodă în Țara Românească, aproximativ în jurul anilor 1290, după cum apar ele în hrisoavele medievale valahe și în cele europene. Cert este faptul că urmare a morții voievodului Litovoi, Țara Românească devenise teritoriu vasal al Regatului Maghiar, iar situația românilor din Transilvania era similară cu cea din Muntenia, fiind supuși aceleiași Coroane.

        Cvasicunoscută este dorința multor istorici de a dovedi vechimea dinastiei basarabilor încă din anul 1241, mai cu seamă în persoana lui Bezeranban, pe care mulți îl asociază cu voievodul Litovoi. Una dintre cele mai vehiculate teorii în acest sens este cea a lui Neagu Djuvara, prin care s-a încercat a se demonstra că Basarab I Întemeietorul este fiul lui Thocomerius, marele conducător de origine cumană. Din nefericire, în documentele de epocă, elementul autohton nu a fost menționat, motiv pentru care cea mai credibilă ipoteză a fost cea a întemeierii statelor medievale românești de către voievozi ardeleni. Cei dintâi care au încercat corectarea acestei informații sunt cronicarii care au scris ”Letopisețul Cantacuzinesc” din secolul al XVII- lea.

Fiind preocupat de identitatea lui Negru Vodă, Bogdan Petriceicu Hasdeu a afirmat că acesta a descălecat din Oltenia sau ”Vechiul Banat al Basarabilor”, plecând să cucerească Țara Făgărașului, în timp ce savantul Nicolae Iorga a emis o teorie prin care, practic, l-a eliminat pe Negru Vodă din istoria Țării Românești, demonstrând că acest personaj nu are nimic în comun cu personalitatea istorică a lui Radu-Vodă, care a domnit în a doua jumătate a veacului al XIV- lea și din perioada căruia nu a rămas niciun document.

         Demn de remarcat în această carte este și aducerea în discuție a cronicii unor evenimente din vremea lui Mircea cel Bătrân, precum Ordinul Cavalerilor Basarabi, care atestă trecerea prin secole a acelor ordine inițiatico-cavalerești secrete, cu obârșia în spațiul carpato-danubiano-pontic, apelând la citate din lucrarea cu același titlu, semnată de către istoricii Petre Buneci, Bogdan Gâlculescu, Ștefan Dumitrache și Cristian Moșneanu.

Mergând pe firul evenimentelor istorice, argumentate și prin intermediul unor imagini reprezentative, autorii încearcă să dovedească adevărul, vigoarea și semnificația unei epoci caracterizate prin înfăptuirea unor acte regăsite pe un plan complex al experienței poporului român prin cristalizarea acelor trăsături esențiale ale unei personalități istorice, ca parte integrantă a permanenței românismului.

       Caracterul științific al tezei distinșilor autori ai prezentului volum, rezultă și din compararea multor pasaje cu concluziile evidențiate de istoriografia românească; o analiză aprofundată și temeinic documentată asupra domniei lui Radu Negru Vodă, precum și legătura dintre Ordinul Templier și întemeierea Țării Românești.

        Sunt deplin convins de faptul că prin studiul de față autorii contribuie la rectificarea imaginii sau personalității controversatului Radu Negru Vodă, tocmai prin elaborarea metodică a informațiilor și sistematizarea acestora, fără a fragmenta reprezentativitatea unor materiale de întindere, dar cu relevanță în ceea ce privește elucidarea adevărului istoric.        Felicitând autorii pentru această excepțională și antrenantă lucrare, închei prin celebra afirmație a lui Nicolae Iorga: ”Istoria este una din marile metode pe care le poate întrebuința spiritul uman pentru a ajunge la adevăr”.

Robert George Mitrache, Redactor șef la Revista „Glasul iubirii”,  Curtea de Argeș

DE LA DECEBAL LA RADU NEGRU VODĂ

Care este diferenţa dintre un istoric de „meserie”, care toată viaţa nu a făcut altceva decât să studieze şi să scrie istorie și un redutabil medic oftalmolog, pasionat de istorie ? Citind cu emoţie cartea Radu Negru Vodă – primul voievod al Țării Românești după regele Decebalal Daciei, cu subtitlul Basarabii nu sunt cumani, ei se trag din sarabii lui Decebal,m-am tot gândit, mi-a revenit cu persistenta în minte această întrebare.

L-am cunoscut şi admirat pe dr. Costică Ioanițescu, autorul cărţii cu titlul menţionat mai sus, acum vreo 20 de ani, când a operat-o pe mama mea la „Spitalul vechi” din Vâlcea  şi i-a redat vederea. În anul 2019 ne-am regăsit prin Internet şi aşa am aflat de preocupările doctorului de a rescrie, cu argumente noi,  unele aspecte din istoria Ţării Românești. Eram omul care a ţinut în mână un inel cu pecetea basarabilor; s-a întâmplat că prin anii 1992-1995 am avut preşedinte la marea companie Ciba-Corning (la care eram reprezentant tehnic) pe Bruce Basarab. Desigur, mi-am zis, există mulţi români cu acest nume de familie, dar când ne-am întâlnit  și am  stat de vorbă la un pahar de vin, am aflat de la Bruce că era un descendent din familia legendarului voievod român şi ca dovadă, mi-a arătat inelul cu pecetea domnească.  L-a scos de la deget şi mi la dat să o văd mai bine. Nu m-am putut abţine să nu o sărut. Bruce nu vorbea româneşte şi mi-a spus că nici tatăl lui nu mai ştia limba română. Îşi amintea că un bunic mai vorbea ceva româneşte – bunicul care a emigrat în America din Austria. Ce păcat că nu am dat curs invitaţiei de a-l vizita la Boston! Mi-a spus că avea ceva documente despre iluştrii săi înaintaşi, poate documente unice. M-am mutat din Quebec în New Brunswick, am început o nouă viaţă şi mulţi ani mai târziu, când l-am căutat, am aflat că a plecat spre Eternitate. Am rămas cu regretul că nu am ţinut legătura cu aşa personalitate. Priviţi-l în poză – avea o figură dârză de adevărat erou.

Revenind la cartea doctorului Ioniţescu, scrisă împreună cu prof. Daniela Ioniţescu – este impresionant câte informaţii, argumente  şi date inedite găsim în cele 135 de pagini ale ei. Fără discuţie, niciun invadator nu a putut elimina populaţia străveche a locurilor. M-am născut şi am copilărit în zonă (la Amărăștii de Vâlcea) şi pot să spun că şi în prezent, exista sate izolate, unde nu se poate ajunge nici în zilele noastre. În Cățeleni, Năgrăpița, Jaroști, de exemplu, se ajunge foarte greu – sunt  aşezări situate  pe vârfuri  de dealuri, greu accesibile. Puteau invadatorii –  romani, turci, cumani etc., să elimine populaţia autohtonă? Nici vorbă.

Doctorul Ioniţescu a fost invitatul nostru la cenaclul Destine Literare şi a impresionat pe toată lumea (inclusiv pe istorici) cu expunerea sa. Le urăm  autorilor acestei minunate cărţi, mult succes şi îi invităm din nou la o întâlnire pe Zoom, cu personalităţi de pe 4 continente!

Alexandru Cetăţeanu (de pe ţărmul fluviului Saint Laurent, 11 martie, 2021)

Abstract

Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, a scris că „poporul barbar al geților” vorbea o limbă proto-latină pe care el o înțelegea.

Herodot și Strabon au scris că dacii şi tracii vorbeau aceeaşi limbă.

Deasemeni, tribul tracic al bessilor au fost sacerdoți ai zeului Dionisos, purtători ai căciulii din piele de vulpe, bassara. Această căciulă o găsim purtată de zeii Orfeu, Sabazios, Bassareus, Bendis sau Diana precum și la dacii din casta sarabilor ai lui Decebal.

Episcopul Iordannes menționează această căciulă şi la pileații lui Deceneu, cu 150 de ani înainte de Decebal.

De fapt, pe acest teritoriu a locuit o populaţie indo-europeană numită pelasgi. Din cultura acestor pelasgi întâlnim la Gumelnița lângă Olteniţa nişte figurine vechi de 7000-8000 ani ce au pe cap o căciulă asemănătoare căciulii dacice, semn că acest simbol preexistă de multe mii de ani pe teritoriul Daciei.

Casta sarabilor lui Decebal a fost consemnată în istorie de către istoricul grec Dione Crisostomum iar geograful Ptolomeu confundând cuvântul sarab cu „arab” şi a denumit locuitorii de la nordul Dunării ca arabi, nume perpetuat de-a lungul secolelor. În acest sens regele Ludovic de Anjou în 1368 a făcut o monedă cu un cap de negru dedicată lui Vlaicu Vodă, când acesta la recunoscut ca suveran. Spre dezamăgirea multora îi recunoştea lui Vlaicu Vodă casta nobilă a sarabilor din care se trăgea el fiind de origine fino-ugrică.

Mircea cel Bătrân a trimis în 1417 o delegaţie de episcopi în frunte cu mitropolitul Grigore Țamblac la sinodul ecumenic de la Constanţa (Baden, Germania) iar pe steagurile lor aveau ca semne heraldice 3 capete de negri. Bunicul lui Vlaicu Vodă se numea Negru Vodă, numele de „negru” venind din istorie de la arabii negrii ai lui Ptolomeu. Din acest punct de vedere înseamnă că Negru Vodă avea strămoşi pe sarabii lui Decebal şi nu că ar fi de origine cumană.

Numele de Basarab apare în cancelaria regelui Poloniei încă din 1259 după ce mongolii l-au bătut pe Litovoi iar polonezii scriau despre mongoli că au pătruns  în Țara Basarabească la 1241.

Motto:

Densușianu, despre limba geților: „Ea a fost limba triburilor pastorale, arimice și latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, și era astfel identică cu limba barbară veche”.<< Limba geților era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină >>

Radu Negru Vodă și fiul lui, Basarab I, au fost români, având ca strămoși casta sarabilor lui Decebal și ca simbol căciula dacică, basara (piele de vulpe) și cognomenul Negru, citat de geograful Ptolemeu încă din anul 170. Radu Nigru Vodă pe românește, Thocomerius pe latinește și Tihomir-Tugomer pe slavonă, unul și aceeași persoană, a fost primul voievod român după Decebal. În Muntenia (Țara Muntenească, Țara Românească sau Țara Transalpină) și a cărui continuitate pe intervalul sec. IV-XIV o reprezintă cognomenul deNegru dat în istorie de vecini  începând cu geograful egiptean Ptolomeu din Alexandria și până la regele Ungariei Ludovic de Anjou. Acest rege a emis o monedă în 1368 pe care este reprezentat un cap de negru atunci când voievodul Vlaicu al Țării Românești l-a acceptat ca suzeran. Această pecete cu capete de negrii o mai găsim pe steagurile lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun în anul 1415-1418 când au fost reprezentați la Sinodul Ecumenic de la Constanța (Baden) de către mitropolitul armân Grigore Țamblac. Mircea cel Bătrân era reprezentat de boierul Dragomir din Segarcea. Această delegație impresionantă de 30 de prelați îmbrăcați ca bizantinii, a cărei suită era alcătuită din 30 de persoane și 80 de cai, a fost primită de împăratul Sigismund de Luxemburg și care a lăsat o impresie deosebită iar pe ale lor steaguri erau 3 capete de negrii precum și 2 capete de negrii și un leu. Acolo, un scrib, Ulrich Richental, a avut ambiția lăudabilă de a întegistra toate stemele participanților la acest eveniment politic și religios important.

Pe atunci, locuitorii de la nord de Dunăre se numeau valahi negri.

Complexul funerar de la Titești, Țara Loviștei, Vâlcea

Stâlp 1 – dedicat prințului Tihomir, înmormântat la Curtea de Argeș
Stâlp 2 – pecetea Basarabilor
Stâlp 3 – dedicat voievodului Negru Vodă

Pe această placă (stâlpul 3), găsită în 2002 în Titești, Vâlcea, sunt trei simboluri ale lui Radu Negru (notate cu litera T), voievodul românilor care a reunificat, în 1310, Muntenia cu Banatul de Severin, Țara Loviștei, împreună cu fiul lui, Vlaicu, viitorul Basarab voievod. El este descris în cărțile Țara Loviștei, Titești, Posada 1330. Leagănul independenței țărilor românești și Tihomir – Tugomer eroul de la Posada 1330, prințul moștenitor al lui Basarab I.

Astfel, găsim denumirea de Thocomerius folosită de regele Carol Robert de Anjou în Diploma din 1332, latinizată, atunci când Tihomir era voievodul Făgărașului și Amlașului. Doar nu era un oarecare român, ci era cel care era tatăl voievodului Basarab și care încheiase un tratat cu Carol Robert de Anjou în 1324, după cum era moda în acea perioadă.

În istorie îl mai găsim consemnat și sub denumirea slavonă de Tihomir- Tugomer (om liniștit, om bun), care făcea parte din rândul clasei conducătoare a Basarabilor, menționați încă din 1241 în „Țara Basarabească” de către cronicile poloneze când Litovoi a luat bătaie de la mongoli.

B. P. Hașdeu, în luxcrarea Etymologica Magnum Romaniae, vorbind despre Basarabi: << Dacă Basarabii ar fi fost numai o familie, iar nu o întreagă clasă predomnitoare, atunci Oltenia și Țara Românească n-ar fi căpătat numele „Țărei Basarabilor”, pe care l-a purtat deja în secolul XIII. Hașdeu notează mai departe: Sub anul 1259, vorbind despre o invaziune a mongolilor spre Carpați, cronicarul polon contimpuran zice: „MCCLIX. Thartari subjugatis Besarebenis” (Sommersberg, Siles. rer. script. II, 82; cfr. Ossolinski, Vincent Kadlubek, ed. Linde, 622). În istoria critică (ed.2, p. 62 sqq.) sunt grupate mai multe texturi din secolii XIV și XV, în cari Țara Românească e numită „a Basarabilor” sau Basarabie: Țarul serbesc Ștefan Dușan (1330─1356); papa Gregoriu XI (1370─1378), împăratul Sigismund (1366─1437), regele Vladislav Iagello (1350─1434), analistul Dlugosz (1415─1480), analistul Miechowski (1450─1523), analistul Thurocz (1450─1490) etc. Astăzi se mai pot adăuga alte fîntîne de prin documente publicate mai încoace. Așa la 1429 marele duce litvan Vitold, vorbind despre certele dintre munteni și moldoveni, zice: „differencias priquibus inter Bessarabitas et Moldwanos oriuntur quesciones”, iar la 1430 ambasadorii poloni vorbesc despre „woywoda Dan Bessarabie, adunatis sibi exercitibus gencium Bessarabicorum”. Însuși Mircea cel Mare, la 1403, în două acte de alianță cu regele Vladislav își dă titlul de: „mare voedod și domn autocrat a toată țara basarabească”. >>

Negru Vodă fost un bun conducător, urmat de popor când a descălecat din Făgăraș la Câmpulung, dar și de alte nații (sași, secui, unguri).

Concluzia o tragem din Letopisețul Cantacuzinesc și din istoria cu sasul Laurențiu, ce a fost comite de Câmpulung:

„Atunce s-au ales dintr-înșii boiari carii au fost de neam mare. Și puseră banoveți un neam ce la zicea Basarabi să le fie lor cap (adecă mari bani) și-i așezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, iar al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Și așa fiind multă vreme au trecut tot ei, oblăduind  acea parte de loc.

Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 < 1292 >, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao. Întâi făcut-au orașul ce-i zic Câmpulung. Acolo au făcut și o biserică mare, frumoasă și înaltă. De acolo au descălecat la Argeș și iară au făcut oraș mare și și-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piatră și case domnești și o biserică mare, frumoasă și înaltă. Iară noroadele ce se pogorâseră la dânsul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului și până la Brăila, iar alții s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut orașe și sate până în marginea Dunării și până la Olt. Atunci și Basarabeștii, cu toată boierimea ce era mai nainte peste Olt, s-au sculat cu toții de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie subt porunca lui și numai el să fie peste toți stăpânitor. Și de atunci s-a numit de-i zic Țara Românească. Iar titulușul domnului s-a făcut precum s-arată mai jos: Întru Hristos, Dumnezeu, cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos și singur biruitor,Io Radu Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Românească, dintru Ungaria descălecat și de la Amlaș și Făgăraș herțeg.”

Densușianu, despre studiile lui Fotino:

„Înainte de a încheia acest studiu asupra vechilor monete ale Daciei, credem, că presintă un deosebit interes să reproducem aici unele date istorice despre varga de aur a lui Hermes, ca emblemă a puterii suverane a Domnilor români.

În acésta privință Fotino (‘Ιστορία τής παλαΐ Δα-ζίας, II. 6) scrie: După ce Negru Vodă și-a estins domnia sa peste totă Țera muntenéscă, a venit la dânsul Banul Craiovel (din familia Basarabilor), i s‘a închinat și supus de bună voiă, ér Negru Vodă a lăsat pe Banul Craiovei autonom în cârmuirea celor cinci județe și i-a conferit vargă de argint (άργοραν ‘ράβδον). Fotino estrage acestă notiță din o vechia cronică sérbéscá. De aici resultă așa dar, că varga de aur era în timpurile aceste simbolul autorității superióre a Domnilor români.

În afară de cronica serbescă, pe care o citeză Fotino, mal avem în acéstá privință și altă fântână istorică. Un manuscris latin din sec. XVII intitulat «Historica relatio de statu Valachiac, 1679—1688», publicat de J. C. Engel in Geschichte d. Walachey. p. 109, ne înfățișeză paloșul și varga lui Hermes (Fig. 254) ca însemnele naționale ale puterii și demnității suverane a Domnilor Țerei românesci.

Fig.254 — Atributele lui Hermes ca însemne ale Domnilor Terei românesci.

Despre atributele lui Hermes scrie Albericus (De deorum imaginibus): sua laeva virgam tenebat… quae erat serpentibus circumscpta, et gladium curvum, quem harpen homo vocabat.

Resultă așa dar, că varga de aur a fost in timpurile mai vechi sceptrul tradițional al Domnilor români.” Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 3 mai 1549: „Din mila lui Dumnezeu, Ioan Mircea voievod și domn a toată Ungrovlahia, fiul lui Radul voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele acestor boieri, anume Draghițibă și lui Stan și lui Stanciu și fiilor lor, câți Dumnezeu le-a dăruit, ca să le fie moștenire acest pământ numit al Hirișeeștilor tot și pe semnele vechi și drepte…Și am dat domnia mea ca să le fie și Poborăștii toți și cu toți munții de la gura Steziei, pe vechile semne, pentru că a cumpărat Draghițibă și Toader acest hotar pe 30 de vaci și boi cornorați și roșii de la Socol << din >> Baia de Fier și de la Neag, cnezul Poborăsc și șapte sate de țigani cu (șapte) 7000 aspri gata. Și iar a cumpărat Drăghițibă cu toți un munte, Buvtă jumătate cu 3000 de aspri și 32 cai buni de la Stanciu, boierul din Gruiu. Și iar am dat domnia mea ca să stăpânească și alți munți ai lor care se numesc Teiteg și altul Groapa și altul Poiana Muierii și Ciobanului și Selanele și Capra, pentru că am văzut domnia mea și cartea de mână a tatălui domniei mele și altă carte de mână a lui Negru Voievod cel Bătrân (…) Și apoi am dat domnia mea ca să stăpânească acești boieri mai sus numiți aceste moșteniri și țigani neclintit, după porunca domniei mele”.

Mircea Ciobanul îl numește ca strămoș primordial, în baza documentelor prezentate lui. Un aspect foarte important al informației din documentul de la 3 mai 1549, emis de Mircea Ciobanul, este subiectul. O asociere de boieri: Drăghițibă, Toader, Stan, Lupu și Stanciu cumpără mari suprafețe de teren din Munții Lotrului, începând de la Curmătura Steziei, care se află la limita sudică a Mărginimii Sibiului (Transilvania) și până la Hirișești ─ Baia de Fier, localități care se află la poalele munților, în actualul județ Gorj, în Muntenia (toponimele ca denumire se regăsesc în document!). Boierii plătesc aceste terenuri cu sume mari de bani (aspri) și numeroase animale: oi, vaci, boi, cai și șoimi! Domnitorul confirmă valabilitatea tranzacțiilor și confirmă dreptul de moștenire al acestora și urmașilor lor. În documentul lui Mircea Ciobanul mai este și o reconfirmare a dreptului de stăpânire a altor munți, pe care boierii mai sus menționați, îi dețineau în baza unui document emis de Negru Vodă cel Bătrân. Care erau acești munți: Poiana Muierii (vârful Poiana Muierii) și Selanele (vârful Salanelor, 1709 m) care fac parte din Munții Șureanu, situați la nord de Sarmizegetusa; Ciobanului (Masivul Custura Ciobanului) și Capra (vârful Capra, 2494 m, la baza lui se află lacul Capra) care sunt în Munții Făgărașului.

Țara lui Negru Vodă cuprindea teritorii din Munții Făgărașului, Hațegului, Olteniei, Banatului și Munteniei lui Seneslau. Prin Negru Vodă se înțelege   cognomemul de Negru ce provine de la sarabii lui Decebal, teritorii împărțite în mici cnezate și voievodate până în secolul XIII.

La începutul sec. al XIII-lea, ținând cont de studiile arheologice, a existat un Negru Vodă din Țara Făgărașului, având ca sediu Cetatea de la Breaza. În această perioadă, regele Andrei al II-lea al Ungariei a adus cavalerii teutoni în Țara Bârsei, cu rol de apărare a trecătorilor din Carpați, pe de-o parte, iar pe de altă parte, fiind trimiși sub auspiciile Papei de la Roma, ei aveau misiunea de catolicizare a populației din aceste zone, trecând chiar înspre Moldova și înființând Episcopia Milcovului. Acești cavaleri teutoni au ajuns chiar în zona Câmpulungului. Revenind la Făgăraș, Andrei al II-lea a luat teritorii din zona Făgărașului și Sâmbetei și le-a donat călugărilor benedictini de la Cârța. În această situație, sub amenințarea forței maghiare, un Negru Vodă a descălecat la Câmpulung și a construit acolo o biserică. Aici s-au gasit urme de locuire din perioada Bronzului târziu (1700-1600 î.Hr.) și geto-dacice, din sec. I-II î.Hr. Odată cu penetrarea romanilor în zonă, ei au construit castrul de la Jidava. Așadar, aici a fost o zonă unde oamenii și-au desfășurat viata până în zilele noastre, Câmpulung devenind prima capitală a ȚĂRII ROMÂNESTI sub NEGRU VODĂ!

Despre existența lui Negru Vodă din această perioadă a scris Ioan cavaler de Pușcariu, referindu-se la protopopul Ion Monea. Citind acest studiu reiese că acesta a fost scribul cancelariei lui Negru Vodă.

În această perioadă de existență a lui Negru Vodă la Câmpulung, ne putem  explica, cu ușurință, și legăturile ce existau atunci cu împărații valaho-bulgari ai Asanilor, ce-și aveau sediul la Târnovo. În situațiile când bizantinii reușeau să-i învingă, ei treceau repede Dunărea la frații lor din nord (Asan, Pătru, Ioniță Caloianu sau copiii lor). Deci, și în nordul Dunării existau cnezate bine organizate, unde copiii lui Asan și-au găsit adăpost.

Pe parcursul timpului ajungem la sfârșitul sec. al XIII-lea, când, după 1290, Tihomir, tatăl lui Basarab este nevoit să treacă și el Carpații pe apa Dâmboviței, iar după cum găsim scris în Letopisețul Cantacuzinesc, boierii craiovești și basarabești din Oltenia au venit și s-au închinat lui. De aici putem trage concluzia că, pe întreaga suprafață pe care a coordonat-o Decebal (Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Banatul, Oltenia), locuitorii trăiau sub același simbol, al Basarabilor. Densușianu îl descrie corect pe Basarab că ar fi organizat și întărit statul creat de Negru Vodă: «Voevodul Basarab, care se luptase în anul 1330 cu puternicul Rege Carol Robert, ne apare ca unul din cei mai glorioși domni ai Țerii-Românești din prima jumătate a secolului al XIV-lea. El întinde, organizează și consolidează în mod puternic statul românesc întemeiat de Negru Vodă și a fost norocos în toate răsboaiele sale. Nu а suferit nici o înfrângere».

Studiind documentele voievodale și actul lui Mircea cel Bătrân privind înființarea mânăstirii Cozia (20 mai 1388) reiese că în zona Călimăneștilor, boierul Nan Udobă, veche rudă de sânge, a donat terenul pentru construcție şi pentru necesarul mânăstirii. Tot de aici aflăm că voievodul Dan I, fratele lui Mircea, mai dăruise mânăstirii Cozia o moară în anul 1385 iar tatăl lor, Radu, dăruise şi el aceleiași mănăstiri o vie din Vâlcea donată de jupân Budu. În concluzie, zona din Călimănești avea biserica de unde Mircea cel Bătrân a transferat Coziei pe stareț.

Referitor la cuprinsul Teritoriul Țării Românesti ce l-a stăpânit Primul voievod, adică Negru Vodă, reiese și din Cartea de mână a lui ALEXANDRU II MIRCEA, din 8 ianuarie 1569:

Dacia preistorică „Din mila lui Dumnezeu Io Alexandru voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Mircea voievod, nepotul lui Mihnea voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei dumnezeieștii mănăstiri care se cheamă Tismana, unde este hramul Adorimiri preasfintei stăpînei noastre, născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară Maria, ca să-i fie satul care se numește Elhovița tot, cu tot hotarul, de pretutindeni, oricât se va alege și din câmp și din pădure, și din apă și din uscat, pentru că i-a fost veche și dreaptă ocină și dedină, încă de la întemeierea Țării Românești, întâi de la Negrul voievod și apoi de la toți domnii care au fost mai înainte. De atunci până acum, până în zilele domniei mele, tot au ținut”.

După cum am scris în cartea: Țara Loviștei, Titesti, Posada 330. Leaganul independenței Țării Românesti, privitor la ajutorul dat delegației poloneze condusă de Andrei Taranowschi și Maciej Strijkowschi, în aprile 1575, voievodul Mircea Alexandru era direct interesat de mesajul transmis de către împăratul Murad al III-lea domnitorilor din Moldova și Țara Românească, precum și princepelui Transilvaniei, Ștefan Bathory, viitor rege al Poloniei.  Datorită acestui lucru, ținând cont că el era un om inteligent, iubitor de cultură și bogat, le-a ușurat transportul prin Țara Românească, îndrumându-i spre Curtea de Argeș ¬ Țara Loviștei ¬ Sibiu, așa încât Maciej Stryjkowski să vadă locul desfășurării bătăliei lui Carol Robert de Anjou cu Basarab. Traeul era bine știut de Alexandru Mircea, deoarece în cancelaria lui, de-a lungul timpului, au fost consemnate acte materiale cu diverși împricinați, după cum urmează: la Mănești (Buftea), Boteni, Sălcuța, Pitești, Mărăcineni, Golești, Curtea de Argeș, Rătești, Tigveni, Văleni, Șuici, Călinești, Brezoi, Lotru, Râmnicu Vâlcea, Băbeni, Ocnele Mari, Rădăcinești, Sălătrucu, localități așezate pe traseul București, Buftea, Bâlciurești, Titu, Boteni, Pitești, Curtea de Argeș, Șuici, Ticveni, Titești.

În acest fel se explică de ce Maciej Stryjkowski a ajuns să vadă locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab I. Tragem concluzia că voievodul  Alexandru Mircea l-a ajutat să vadă locul bătăliei, ținând cont de caracterul lui uman, de felul cum s-a purtat cu celelalte delegații străine, când le-a acordat hrană animalelor și oamenilor, ghid și chiar oameni pentru apărare. Mircea Alexandru a fost interesat să răspundă pozitiv față de proaspătul împărat Murat al III-lea.

Totodată, din comentariile lui Strykowski reiese că, la întoarcere, a mers cu ei și învățatul transilvănean Alexandru Kendi, care știa foarte multă istorie, pe care i-a transmis-o și lui Stryjkowski, iar drumul lui de întoarcere spre Transilvania era prin acest loc. Ulterior, Alexandru Kendi l-a ajutat ajutat foarte mult pe regele Șt. Bathory, acesta numindu-l tutorele lui Sigismund Bathory împreună cu Wolffgangus Kowachoczy, Ladislaus Sombory.

Oraşul Râmnicu Vâlcea era un puternic centru economico-social și cultural, de mai multe generații; aveau mori, biserici, sate cu mulți locuitori, heleșteu natural (la vărsarea actualului râu Olănești, pe atunci numit Râbnic) și drumuri pietruite pe fosta cale a lui Traian. Peste dealul Licura (actual Petrișor) se afla o mină de sare de suprafață. Acest lucru apare și în declarațiile voievodului Radu, care spunea despre comitele de la Timișoara a pus vamă negustorilor de sare din Orşova.

 Din actele episcopiei reiese că voievodul Bogdan a fost primul care a făcut o biserică în Râmnic pe la 1303-1304. Este posibil ca numita Curte de la Hinătești să fi fost sediul voievozilor din neamul lui Litovoi. Prezenţa boierului Nan Udobă în Călimănești se explică prin coborârea rudelor lui Negru Vodă odată cu el, la Câmpulung. Unele rude au fost împroprietărite aici, ca Nan Udobă, pe care îl găsim înmormântat la Curtea de Argeş, având un inel de aur cu zeul Asclepios şi zeița Higeea. Acest lucru ne arată marele grad de cultură pe care l-au moștenit în Ardeal, lângă Cluj. Tot în mormântul acesta s-a găsit o floare de lis care arată că provenea din rudele lui de la Dăbâca. Negru Vodă, traversând Oltenia de sub munte, a adus acolo şi a altă ramură a celor din Dăbâca şi anume pe Dimitrie Dăbăcescu. Acesta, la rugămintea lui Radu, a donat mânăstirii din Tismana loc pentru construcție plus cele necesare.

 Ulterior au contribuit şi Dan I şi chiar Mircea cel Bătrân la dezvoltarea bisericii.

 De remarcat că toate aceste locuri pline de har erau şi adăpost faţă năvala popoarelor vrăjmașe din jur. Biserica Cozia Veche a fost făcută din zid gros, cărămizi şi bolovani de meşteri care probabil erau din Ardeal. Azi nu găsim o explicație pentru construcția unei a doua biserici din zid la o depărtare de 1 km, pe un loc izolat. Aceasta consider eu că a fost un jurământ al lui Mircea cel Bătrân legat de construcția Coziei Noi. Biserica are peste 7 m înălțime şi peste 10 m lungime. Acum, este transmutată pe malul drept al Oltului în splendida ei frumuseţe.

 Tot privitor la rudele lor apropriate, de sânge, voievodul Vlaicu Vodă a eliberat un act de donație lui Ladislau de Dobocai, în Şercaia, Făgăraş, unde explică clar acest lucru.

 În orice caz, oraşul Râmnicu Vâlcea este strâns legat de Călimănești, de Cozia, de Țara Loviștei. La Câineni, Mircea a fixat un punct de vamă pentru buna dezvoltare a mânăstirii. În timp, negustori, sași, maghiari, bulgari, bosniaci, ruși s-au așezat în acest oraș, dezvoltând legături comerciale cu ţările sud-dunărene, Raguza, Constantinopol, Sibiu, Brașov. Cu această ocazie, expunem și alte ilustrații din cartea Dacia Preistorică a lui Nicolae Densușianu, cu zei și zeițe, figurine antice prezentepe teritoriul Daciei.

De asemenea, sunt surprins de Mater Geea, zeița pământului, imortalizată sub forma simbolului genezei, femeie născând. Acest simbol universal l-am întâlnit și în Mexic, cu o zeiță mexicană sub același aspect. Aceste imagini ne fac pe noi, oamenii de pe suprafața pământului – atât de ieri, cât și de azi – să avem aceleași percepții și simțăminte privind viața.

Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1557-1559) a avut numeroase conflicte cu boierii din țară, cum a fost și cel din satul Milostea de lângă Polovragi și Baia de Fier, localități enumerate de domnitor ca menționate de Negru Vodă și care de fapt sunt de pe timpul dacilor (cetatea de la Polovragi).

În cursul anilor 1970 s-au făcut studii arheologice pe locul fostei cetăți și s-au descoperit monede cu efigia lui Filip al II-lea, monede romane Flamino, precum și o tăbliță de bronz cu cavalerul trac, aflată azi la Muzeul Militar Central.

Tot pe munte, în 1897, s-a găsit un obelisc ce avea patru feţe de 1,9 m, fără nicio inscripţie. „Vechimea acestui monument ce formează un specimen unic între monumentele de piatră tăiată şi poleită ale Europei se reduce la timpuri foarte îndepărtate” – Nicolae Densuşianu, ,,Dacia preistorică”, 1913.

În aceeași lucrare, Densuşianu mai consemnează și alte amănunte privind locurile istorice Polovragi, Baia de Fier:

<< Între Jiu și Olt, în partea de nord-vest a României, sub polele Carpaților, se întinde șesul cel admirabil al comunelor Polovragi și Baia-de-Fier.

Este o regiune, care în timpuri depărtate își avusese o istoriă a sa particulară; unde noi întâmpinăm azi numeroase urme ale unei civilisațiuni preistorice, începend de la cele de întâiu silințe ale omului de a eși din starea de barbariă, de la olăria archaică și fabricată cu mâna, până la instrumentele cele frumose de petră poleită și în fine până la extragerea ferului din sânul pemântului și prelucrarea acestui metal.

Însă, o importanță deosebită archeologică o presintă colina din stânga râului Oltețu, ce domineză mănăstirea și comuna Polovragilor.

Pe culmea de resărit a acestei coline, pe o poenă aplanată de mâna omului, ni se înfățișează o întinsă necropolă preistorică, de unde am adunat noi înșine numerose fragmente de olăriă neolitică, scose la suprafață de căutătorii de comori, dimpreună cu diferite resturi de oseminte omenesci.

Er în partea de apus a acestei vechi necropole, se ridică punctul culminant al colinei, o posițiune fortificată de o  parte de natură, cu păreți prăpăstioși de stânci, er de altă parte încinsă de mâna omului cu valuri vechi de pământ.

Pe verful acestui pisc înalt, de unde se deschide un aspect magnific peste șesul Polovragilor se mai poate vede și astidi fragmentul unui monument archaic, unic în genul seu între monumentele preistorice ale Europei, ce le cunoscem până astădi.

Este o columnă monolită de granit, tăiată în patru fețe și terminată la verf prin o mică piramidă; un obelisc în o formă puțin phallică, ce a fost înfipt în o basă de lespedi tăiate și îngropate în pământ. Tote fețele acestui important monument sunt frumos poleite, însă fără nici o inscripțiune.

După calitatea petrei din care este tăiat, după arta cu care este lucrat și după posițiunea maiestosă, pe care a fost aședat, acest obelisc se vede că a fost ridicat pe tumulul unui vechiu și avut domnitoriu din acestă regiune, seu că a fost destinat să esterniseze memoria unui însemnat eveniment.

Astădi acest obelisc este rupt și scos din basă de către căutătorii de tesaure.

Înălțimea părții superioare, ce o reproducem aici este de 1.09 m., lățimea de jos a fețelor principale de 0.45 m., er fragmentul al doilea, seu partea inferioară a acestui monolit, este perdut.

Vechimea acestui monument, ce formeză un specimen unic între monumentele de petră tăiată și poleită ale Europei, se reduce la timpuri forte depărtate.

Cu toate că granitul din care este tăiat acest obelisc, presintă o mare duritate, însă dungile sale pe unele locuri sunt tocite, rose de ploi și de ghețuri.

În Egipt, cele mai vechi obeliscuri, ce s-au aflat aședate lângă camerele funerare ale regilor, încă n-au înălțime mai mare decât de 1 până la 4 metri.

Obeliscul de la Polovragi însă aparține în tot casul epocei preistorice a metalelor.

În apropiere de acestă importantă stațiune preistorică a Polovragilor se află situată comuna numită Baia-de-Fier, o localitate, care după cum ne spune însuși numele seu avuse odată o însemnată industriă siderugică.

În istoria țerilor române începând din seculul al XIII-lea încoce nu aflăm nici o amintire de fabricațiunea ferului și oțelului în părțile aceste.

Au perit chiar și tradițiunile, er urmele vechilor stabilimente de abia se mai pot cunosce astădi pe unele locuri.

Însă, când a început în țerile de lângă Carpați epoca așa numită a ferului?

În Egipet acest metal ne apare cunoscut încă în timpurile dinastielor V și VI, seu cu 4200 ─ 4650 ani înainte de era nostră. Însă pe șesurile Nilului ferul era important. Cea mai vechiă populațiune a Egiptului, după cum scim, era compusă din triburi pastorale și agricole, ce emigrase odată de la Carpați spre ținuturile meridionale.

De altă parte, după vechile tradițiuni grecesci, cei de întâiu lucrători de fer ne apar în ținuturile de apus ale Scytfiiei, ori cu alte cuvinte în părțile României și ale Transilvaniei de astădi.

         Homer amintesce lângă Oceanos potamos seu Istru de așa numitele Porți-de-fer, ca de un vechiu și celebru monument al lumii ante-elene.

         Er Eschyl în poema sa dramatică despre încatenarea lui Prometheu ne spune, că între muntele așa numit Pharanx (Parâng) și între “Râul cel turbat” (Oltul) locuiau “Chalybii, faurii de fer”, cei mai remarcabili metalurgi ai lumii vechi.

         În aceeași poemă a sa, Eschyl ne mai repeteză vechia tradițiune grecescă, după care regiunea cea muntosă a Scythiei de apus, unde a fost crucificat Prometheu,  era numită “țera mama-ferului “.

         Vedem astfel, că ținuturile de lângă Marea Egeă și cele de lângă Marea Mediterană localisase originea industriei ferului în regiunea cea muntoasă a Scythiei de apus, în Țera Românească și în Transilvania de astădi.La acestă epocă a renumiților Chalybi, seu a lucrătorilor de fer și de aramă din Scythia de apus, se reduce etatea obeliscului, pe care-l reproducem mai sus.>>

Privind trecutul nostru, al agatârșilor și basarabilor, Densușianu a consemnat următoarele:

         „Pelasgii hiperboreeni erau trăitori la nordul Traciei, lângă Caucazul de lângă Istru (Oceanos Potomas), în Scyția, numită mama fierului și în apropiere de râul cel violent și greu de trecut, ce curge în munții cei înalți (Atlas, Alutus, Olt). Solon, filosof grec, l-a reținut pe Anacharsis, filosof al sciților la Atena, pentru a se informa despre organizarea lor din sec. VI î.Hr. Tata lui Anacharsis avea numele de Niuru sau Negru, rege al sciților, după cum a spus scolistul lui Platon, înainte de Traian. În ceea ce privește patria lui Anacharsis Lucian, în sec. II d. Hr., îl numește fiul lui Dauketes, adică Dacianul. Herodot, care trăise cu 100 de ani în urma lui Anacharsis, ne amintește de Gnuru (Negru), iar ca Lycos (Lupu), ca strămoș pe Spargapithes, regele agathyrșilor de lângă Maris, în Transilvania, ca frate pe Saulios, rege al scyților, din timpurile când Darie, fiul lui Hystape, venise cu războiul asupra Scyților păstori. Arborele genealogic al lui Gnuru (Gnuros) și Spargapithes”.

         Densușianu a făcut o legătură privind numele de Negru sau Niuru al sciților cu numele de Negru al voievozilor români; la fel, și cu numele de Spargapithes cu numele dat de Dione Chrisostomul.

         „Agathyrșii cari locuiau lângă râul Maris, în Transilvania”, scrie Aristotel, aveau obiceiul să cânte legile lor și astfel le memorau din generație în generație. Despre colecția de legi ale Daciei care au fost transmise multe secole, chiar până în Evul Mediu, a scis și Iordanes, în secolul al VI-lea. Iordanes a atribuit aceste legi lui Deceneu (DECIANUL) care au avut influență în diferite epoci  ca legi ale Hiperboreienilor, ale sciților, Agathrșilor și Geților ca și vechea legislație grecească (Platon, Diodor. << Densușianu >>). Tatăl lui Anacharsis avea numele de Niuru sau Negru, rege al sciților după cum a spus scolasticul lui Platon. Densușianu  a scris că Negru este familiara veche și legendară a voievozilor români din Țara Făgărașului. Acest nume de Negrea fiind des întâlnit în țara Făgărașului și com. Posorta, pe timpul lui. În ceea ce privește patria lui Anacharsis, scriitorul latin Lucian scria în sec al II-lea d.Chr. Că este fiul lui DAUKETES, adică al Dacianului, după cum, STRABON și Iordanes îl numeau pe Deceneu. Densușianu face o legătură cu numele întâlnit în Țara Făgărașului în com. Sercăița, fam. Codâia (regele Caduias), fam. Negru (Niuru), fam. Carșă (Charsis). Așa că amândoi copii lui Niuru, poartă, ulterior, nume de familii  în sec. al-IX-lea. Unul Carșă  și altul Codâia. Regele NIURU a avut două femei cu care a făcut pe cei doi copii după schema. Istoricul Iordanes ne comunică un pasagiu din istoria pierdută a lui Dione Crisostomul,  prin care ne spune că toti regii dacilor erau din famila, neamul  numit al Zarabilor. Aici avem o formă apropriată  de numele familiar al regilor agathyrsi, Spargapithes (Sbarabita, Sbarabiscus) de la patronimicul Sbarab. Numele nu sunt reproduse nici la Iordanes, nici la Dione Chrysostomul, dinastiei Dace. Numele de Basarabi apare în țările vecine ca neamul basarabesc, sau Basarabia, Bessarabia. Diodor Sicul a înțeles de un rege numit Barsaban care domnise pe la anul 149 î.Hr. peste părțile nordice ale Traciei. Acest nume de Barsaban,corespunde cu Basraban, aceeași numire cu Basarabă ¬ litera p, în alfabetul grecesc, își schimba adesea locul său. Rezultă că, din punct de vedere istoric, spargabiții lui Herodot, regii Agathrsylor ¬ sunt identici ca familii și ca dinastie cu Basabanii lui Diodor, cu zarabii lui Dioncysostomul  și cu Basarabii din Evul de mijloc din Țara Hategului, Oltenia, Banat, ca voievozi peste țara Făgărașului, Amlașului.

Azi, datorită puținelor informații existente în arhivele lumii, referitoare la numele legat de Dinastia Basarabilor, este de apreciat omul de cultură Nicolae Densușianu care, în urmă cu peste un secol, a găsit menționat numele unui rege din sec. al II-lea î.Hr. ¬ Barsaban ¬, anul 149, scris de istoricul grec Diodor Sicul  (născut în anul 90 î.Hr. și decedat în anul 20 î.Hr.). Acesta a scris cartea „Biblioteca istorică” în care au fost redate informații despre Iulius Cezar, despre Lupta lui Dromihete cu Lysimah, despre Mesopotamia, Egipt, India, Scyția, Grecia, Arabia. A scris și despre geograful din Ravenna, care a făcut o hartă a lumii în anul 650, în baza izvoarelor grecești. Acesta a amintit de două popoare învecinate în partea de nord a Scyției Mari, numite Basaarinii și Melenghinii. După ideile autorilor mai vechi, regiunile Daciei se aflau situate sub podul nordic „Podul Geticus”. Astfel, basarinii luiRavennas ne apar din punct de vedere geografic și al numelor cu același popor, cu localnicii din nordul Thraciei, peste care domina Dinastia Basarabilor.

Așadar, este posibil ca Dione Crisostomul, când a scris despre casta sarabilor, în acest spațiu să fi existat un regat al cărui conducător (basileu) să fi avut numele de Barsaban(Basraban), adică regele sarabilor daci (Ba, de la cuvântul Basileu, unit cu << sarabi >> de la neamul dacilor conducători de pe timpul lui Diodor Sicul), iar numele rămas în timp populației să fie de Bassarinii, menționat de geograful lui Ravenna. Numele poporului de basarabești îl găsim folosit de popoarele din jur la un mileniu depărtare. Concret, după invazia mongolilor din 1241, istoricul B.P.Hașdeu a spus căîn cancelaria regatului polonez a găsit scris, în 1259, că tătarii au intrat în Țara Basarabească. Practic, despre Basarab s-a scris după 1330, atunci când regele Ungariei Carol Robert de Anjou a pătruns cu armata în Țara Românească.

Monede antice dace, cu zonă de răspânire în arealul intra- și extra-carpatic din jurul capitalei Sarmisegetusa (Carpații Meridionali), menționate de Densușianu în Dacia Preistorică :

În timpul voievodului Mircea Ciobanul, s-a eliberat un act de proprietate pentru urmașii lui Laszlo și Jigmond, maghiari care primiseră pământ în Perișanii din Țara Loviștei de la Negru Vodă.

Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 8 iulie 1558: „Din mila lui Dumnezeu, Io Mircea voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Radu Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Jigmon și lui Lață și lui Jigmon și cu fiii lor, câți Dumnezeu le va lăsa, ca să fie ocină în Peri două funii pentru că le este veche și dreptă ocină și dedină, încă din zilele lui Negru voievod. Iar apoi a fost cotropită de boierii Bîrsești. Întru acesta, domnia mea am căutat și am judecat după dreptate și după lege și am aflat și domnia mea că le-a fost ocină dedină și cotropită”.

În lucrarea „Ordinul cavalerilor Basarabi” autorii (Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu) comentează următoarele:

„Spre diferență de documentul de la 3 mai 1549, Negru Vodă nu apare în virtutea unor documente, ci prin memorie colectivă și tradiție. Cererea de judecată este adresată lui Mircea Ciobanul de către trei maghiari, Jigmon (Zsigmond), Lați (Laszlo) și un alt Jigmon (Zsigmond), care aveau 2 funii de pământ (suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste) în localitatea Peri. Localitatea Peri, numită în prezent Perișani, este situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Sibiu și Râmnicu Vâlcea, în partea dreaptă a Oltului, la 11 km de drumul european E81. Unii istorici susțin că în zona localității s-ar fi dat bătălia de la Posada, de la anul 1330. Cei trei maghiari au intrat în conflict cu boierii Bârsești, pierzându-și terenurile și probabil suferind și alte stricăciuni ale moșiilor lor. Boierii Bârsești erau proprietarii unor mari suprafețe de teren în sudul orașului Râmnicu Vâlcea, într-un perimetru care cuprindea actualele comune Mihăești-Bârsești și Budești, pe ambele maluri ale Oltului. În urma analizării problemei, Mircea Ciobanul, constatând că cei vinovați erau boierii Bârsești, le reconfirma celor trei maghiari dreptul de proprietate al terenurilor încă din zilele lui Negru Vodă, într-un teritoriu care nu aparținea de Coroana Maghiară? În Letopisețul Cantacuzinesc se explică în mod detaliat acest aspect: „Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. Acei trei maghiari sunt urmașii „papistașilor” pomeniți în cronică, respectiv maghiari catolici, care l-au urmat pe Negru Vodă peste munți!”.

 Din acest act al voievodului Mircea Ciobanu reiese că a fost eliberat de Negru Vodă boierilor care stăpâneau Țara Muntenească până la Dunăre, cuprinzând și Munții de la Baia de Fier și Pociovaliște. Deci, Țara Muntenească era mai înainte ca Basarab să ajungă voievod. Numele românesc de Radu, care se tălmăcește de la Dragomir, care înseamnă vesel, bun, bucurie.

În istorie mai găsim pe domnitorul Radu Paisie care, până a fi voievod, se numea Dragomir.

Și în sfârșit întâlnim și cognomenul de Negru, ceea ce reprezintă dinastia Basarabilor provenită din casta Sarabilor și a dacilor numiți de la Decebal încoace de către istoricul contemporan cu Traian și Decebal DIONE CRISOSTOMUL (n.a.40- d.a.120), adică, popular, numiți ARAPI-NEGRI și de către popoarele din jur.

Așa ne explicăm de ce după 1241, când țara a fost invadată de tătari, în documentele istorice ale vremii, polonezii folosesc denumirea Munteniei de Țară Basarabească ca de altfel și sârbii și chiar Carol Robert de Anjou atunci când îl numește pe Basarab precum valahul schismatic, fiul lui Thocomerius, numele de „Negru” venind din trecut, de la Ptolemeu. Denumirea de Țară Basarabească o întâlnim și la împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1419, sepembrie 29, într-un document în care recunoaște existența călugărilor ortodocși din Țara Muntenească.

Isidor Ieșean relatează următoarele: „La anul 1241, trimite Bela IV pe Banul Dionisie, pe un roman transilvănean, cu o armată compusă din Români, ca să ocupe Bosnia. El ocupă Craina de Nord, zidește pe (valea) malul Unei un castel, numit mai pe urmă de către documentele latine „castrum bichiense”. De atunci datează și numirea orașului Bihaci, de atunci datează probabil și marca comunei Bihaci, care poartă ca insignă o cetate veche și dedesubt două chei în cruci, unde capătul fiecărei clici sc sfârșește cu un cap negru de Arap, asemenea mărcile țărilor românești, Moldova și Muntenia, sub domnia Basarabilor.”

Observație: În anul 1241, regele Bela al IV-lea se folosește de banul Dionisie din Transilvania, care, cu armata lui de români transilvăneni, ocupă localitatea Bihaci din Bosnia face aici un castel care are ca emblemă două chei cu două capete de negrii, întâlniți și pe steagul lui Mircea cel Bătrân în 1417. Se poate trage concluzia că românii din Transilvania erau conștienți de originea lor strămoșească, adică de SARABII lui Decebal. Pe de altă parte, istoricii polonezi consemnează în 1251 că tătarii au cucerit „ Țara Basarabească”, lucru ce constituie un alt indiciu că românii își aveau numele din vremuri străvechi, de a rămas în conștiința neamurilor din jur. După 178 de ani, în 1419, sepembrie 29, „Împăratul Romanilor” și rege al Ungariei, Sigismund, făgăduiește întregului popor din Țara Românească dreptul de a rămâne la credința cea veche „cu a mea bunăvoie și dorință am făcut și am dat aceasta tuturor celor ce trăiesc în țara Ungrovlahiei, care este BASARABEASCĂ, la cererea lor”.

În complexul funerar de la Titești este menționat pentru primă dată numele Munteniei, gravat în piatră pe timpul lui Basarab I.

Se poate trage concluzia că în Transilvania, Banat și Oltenia unde au fost sarabii lui Decebal, erau acum valahii NEGRII, poreclă venită din transformarea cuvântului „sarab” în „arab” de către geograful Ptolemeu și bine fixată în memoria popoarelor din jur. Această poreclă a marcat totodată memoria colectivă ca pe ceva nobil – sarabii erau regii dacilor – ea devenind și un simbol, o marcă a valahilor nord-dunăreni.

Mențiunea unui act de la Nicolae Alexandru Basarab voievod, prin care dăruiește bisericii din Câmpulung satul Bădeștii:

Satul Bădești este dăruit bisericii din Câmpulung de către Io Neculai voevod, feciorul bătrânului, răposatului Io Basarab voevod…”

Pentru că acest mai sus numit satu Bădești au fost mai nainte vreme sat domnescu. Apoi, întru aceia, Neculai Alexandru voevod, domniia lui au fost datu și au fost miluit pre sfânta biserică Câmpulungul cu satul Bădeștii, ca să fie sfinții biserici a domniei sale spre întărire, iar preoților și părinților din cliros spre hrană, iar domniei sale și părinților domniei sale vecinică pomenire.

Transumpt în hrisovul lui Gavril Movilă din 13 noiembrie 1618 (Cf. D.I.R., B., XVII, voi. III, doc. 236). Autenticitatea actului din 1351─1352 a fost contestată din pricina unor adaosuri ale copistului din 1618 (pomenirea lui Radu Negru). Totuși data de 1351─1352 corespunde cu domnia lui Nicolae Alexandru și filiația din Basarab este corectă: aceste fapte, ignorate la începutul secolului al XVII-lea, arată că documentul înfățișat de călugări în divan la 1618 erau autentice. În anul 1920, N. Iorga și V. Drăghiceanu au făcut studii arheologice la biserica domnească de la Curtea de Argeș. Aici s-a găsit și o bucată dintr-o placă de teracotă pe care este gravat un cavaler medieval, fapt ce denotă preocuparea Basarabilor referitor la rolul cavalerilor în viața din acele timpuri.

Citind în continuare simbolistica plăcii funerare cu Tihomir ¬ Tugomer ¬ Tocomerius, mai constatăm că el este slăvit ca și conducător în rândul 4, iar în rândul 5 este onorat cu coiful de cavaler așezat înaintea numelui.

Acest lucru denotă că a fost un cavaler, probabil din rândul cavalerilor basarabi, așa cum au scris Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu în cartea Ordinul cavalerilor Basarabi și a luptat pentru întregirea voievodatului Munteniei din alipirea ei la Țara Loviștei și a Banatului de Severin în 1310.

Acest lucru dovedește că Negru Vodă a știut să acționeze în timpul când în regatul Ungariei se duceau lupte pentru conducerea lui. Așa ne putem explica și buna înțelegere cu voievodul Transilvaniei Ladislau Kan care îl prinsese pe regele Ungariei Otto de Bavaria și-l încredințase voievodului valah din acea vreme (1307), adică lui Negru Vodă, pentru pază. Interpretând istoria din acea vreme, Negru Vodă a fost un diplomat, deoarece a putut să obțină în favoarea lui Țara Loviștei care, de fapt, era dată de regele Bella al IV-lea (1233) contelui sas Conrad  de Tălmaci și familiei lui.

Se știe că în acel timp voievodul Ladislau Kan avea divergențe cu sașii și, în acest sens, a renunțat el la Țara Loviștei și a oferit-o lui Negru Vodă. Altfel după funcția pe care o avea voievodul Transilvaniei, o putea stăpâni el.

Asta deducem și din războiul pe care l-a declanșat Carol Robert de Anjou asupra Țării Românești sub îndemnul voievodului Toma Szecseny de a ocupa Țara Românească (Țara Transalpină) și Țara Loviștei.

Toma Szeksenyi primise în anii 1324 teritoriile din jurul Sibiului și dorea și Țara Loviștei ca să poată avea calea liberă pentru a putea face legătura de comerț cu țările de la sudul Dunării.

 Negru Vodă era urmaș al voievozilor din Amlaș și Făgăraș, pământuri locuite de vlahii formați după geneza poporului român prin contopirea dacilor cu romanii și asimilarea altor popoare care trăiau în zonă. El era deja un nobil cu renume, trecut la catolicism, altfel în acele vremuri neputând să se unească familiilor nobiliare catolice maghiare. Existența cetății lui de la Breaza de Făgăraș, comuna Lisa, jud. Brașov, datată în secolul I, numită și „Cetatea lui Negru Vodă”, arată continuitatea românilor în aceasta zonă și organizarea lor statală.

Împăratul Traian a adus la Cincșor, Râșnov, Boița cohorta Flavia Bessorum alcătuită din recruți din tribul Bessi din munții Haemului, unii din ei sacerdoți ai templului lui Dionisos, purtătorii căciulii de vulpe Bassara.

După retragerea administrației Imperiului Roman, viața dacilor a decurs pe mai departe într-un continuu zbucium, peste ei trecând numeroase popoare (goți, slavi, avari, huni, pecenegi, cumani). Unii au conviețuit în bună parte cu ei, pe parcurs apărând formațiunile statale numite cnezate. L asfârșitul primului mileniu populația română si slavă a acestor cnezte a avut de înfruntat populații venite din Asia. Maghiarii au pus stăpânire pe câmpia Panoniei si au căutat să se extindă spre est, în transilvania, ocupând-o prin forța armelor sau diplomație.

Despre acest lucru a scris I. Cav. De Pușcariu în Date Istorice Privitoare la Familiile Nobile Române (1892):

<< Mai latita inse se afla numirea de Kenzi in partile locuite de români. Regele Bela IV la anulu 1247 deruesce cinului Ioanitu tota „terra de Zeurino cum Kenazatibus Ioannis et Farkasii usque ad fluvium Olt ─ excepta terra Kenazatus Lynoy Woiavode quam Olahis relinquimus etc.” ─ excepta terra Seneslai Woiavode Olahorum etc. (Hurmuzaki I. 247).

Dar mai numerose urme de Knezi români ─ cu prerogative si possessiuni ereditarie ─ aflamu prin celle optu districte Olahali din Banatulu Severinului, a caroru drepturi se sumeza in privilegiulu loru dela anulu 1457, ─ apoi prin districtele Hatzegului, Hunidorei, Devei etc., cari inca aveau Universitatea loru.

Este aparitiune exotica, ca in tier’a Oltului ─ terra Fogaras, ─ incongiurata pe de tote partile Ardelene de Knezi, ─ în loculu acestora se izolează institiunea de Boeri cu possessiuni privilegiate si cu prerogative nobiliari analogu Kneziloru. Fiacare comuna formeza unu boeronatu cu vecini supuși, ce se erediteaza din neamu in neamu, si se impartu intre successori cu drepturile reali si cu prerogative personali d’a incurge la tote afacerile politice alle municipiului districtuale.

Nu ne potemu esplica nomenclatura acesta de boeri, decâtu importata din Valachia vecina, a carei domnitori pe la inceputu portau numele de duci ai Fogarasiului si Omlasiului.

Vladu I. ─ numitu si Vlajku si Vladislau ─ în diploma din anu 1372, în carea se tituleaza: Vladislaus Vajvoda transalpinus, Banus de Zeurino et Dux novae plantationis terrae Fogaras ─ cum esset in gratia principis praedicti (Ludivici), ─ daruesce Magistrului Ladislau de Dopka ─ nepos Mikedbani ─ noster consanquineus ─ târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka, ─ târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka, ─ inca nu amintesce de numele boieriu, ─ pote de aceea nu, pentru ca donatariulu nu se tragea din Valachia. ─ Dara indata dupa ellu Mircea Voda in Chrisovele dela a. 1392, 1400 si 1417, in cari se tituleza Domnu stapânitoriu preste tiera muntenesca, laturea tataresca, si partile dunarene, apoi peste munte tiera Fogarasiului pâna in Oltu, si prin cari intr’una conferre lui Stanciu Egumenulu si frateseu Kalin possessiunea Skorei ─, intralta lui Micu si Stoja possessiunea Mundra, iera intralta doneza lui Borcea si lui Calianu possessiunea Vadului Sarcaii, ─ pe toti acesti donatari i numesce boeri.

Vladu II., carele in diploma de anulu 1431 data Calugariloru minoriti propagatori in partile transalpine se tituleza Valachiae transalpinae Dominus et terrarum Omlasch et Fogaras Dux ─ pe cându era ─ gravissimorum negotiorum causa in Nurrenberga la curtea Regelui Sigismundus ─ dominus master naturalis (Kurz Mag, II. 45), indata in Chrisovulu din anulu urmatoriu 1432 (Hurmuzaki 1/2 542), prin care deruesce lui Roman nepotului lui Stancsu din Voivodeni satulu acesta si Sascsori, Sâmbata etc. ─ precumu si in Chrisovulu seu din anulu 1437 (C.m.) datu lui Tatul, Ursul, Bera etc. in privintia donatiuniloru peste satulu Margineni, ─ asemenea numesce pe toti acesti donatori ─ boeri. ─ Totu asia Vladu III in Chrisovulu din anulu 1452 (C.m.)  datu boeriului Stancsu Mailath din Dezsani etc.

Dreptulu acesta de conferire a Domnitoriloru din Valachia ca Duci ai Fogarasiului tienu ─ cumu constata si ist. Timon ─ pâna la caderea lui Michnea assassinatu in Sibiiu la anulu 1510. Dara si de aci incolo vedemu din acte, ca validitatea boeronateloru din tienutulu Fogarasiului se dejudeca prin tribunalele duodecim boeronum sub presidiulu Castellaniloru (Capitaniloru supremi) de Fogaras, incependu de la Castellanulu Stephan Tokos 1507, Paul Thomori 1509 (mai pe urma archiepiscopu de Calocsa cadiutu in bataia de la Mohacs 1526), etc. ─ Sentintiele esite din acestu tribunalu boerescu, in cari adeseori se facea provocare si la Chrisovele vechi alle domnitoriloru din Valachia, si se baseau pe ─ritu et veterem huius terae Fogarasiensis consvetudinem ─ a videknek regi torvenyei szerint biralhatyak okis az o os boersagokat, ─ se confirmau apoi prin Voivodii Ardealului, pâna cându principii indigeni autonomi incepura si ei ─ mai investigatiuni genealogice ─ a le innoi sub titlu de noua donatiune, si de armale. >>

CONTNUAREA ARTICOLULUI AICI: https://ionitescucostica.wordpress.com/2021/03/26/radu-negru-voda-primul-voievod-al-tarii-romanesti-dupa-regele-decebal-al-daciei/

Prof. Ionițescu Daniela

Dr. Ionițescu Constantin

loading...

You May Also Like