Vâlcea – leagăn al sufletului românesc de pretutindeni

M-am născut gorjean, în satul Ponoara, din comuna Bumbeşti-Piţic, în 21 octombrie 1945. De când eram mic, am trăit cu dorinţa de a şti cine-mi sunt părinţii spirituali ai neamului. Prin această zonă, satul fiind la începutul renumitului Deal al Muierilor, au trăit de mii de ani diverse populaţii. Astfel, în Peştera Muierilor de la Baia de Fier s-au găsit printre alte oase şi un craniu uman, vechi de 35.000 de ani, iar în apropiere la Polovragi, pe creasta muntelui, a fost o cetate dacică, veche de 2.000 de ani.

Această zonă era parcursă de aşa numitul „Drum al Sării”, care făcea legătura între Ocnele Mari şi Drobeta Turnu Severin, unde dacii şi romanii făceau comerţ, drumul fiind folosit chiar de împ Traian, romanii aşezându-se ulterior chiar la Râureni, în Buridava romană, făcându-şi cetate aici, drum devenit internaţional, folosit chiar şi de împăratul Constantin cel Mare. Sarea de aici era o monedă de schimb de mare valoare, cu care regii daci şi Imperiul Roman îşi plăteau soldaţii sau făceau comerţ.

De mic, m-am înterbat oarecum nedumerit de ce i se spunea „Dealul Muierii” şi „Peştera Muierilor”…. Crescând, am aflat că acest deal, pe care l-am călcat desculţ, când eram mic, alergând după oi şi vite, la păscut, a avut o importanţă covârşitoare în perpetuarea poporului român.

Pe aici au trecut trupele lui Ladislau Cumanul, venind dinspre Turnu Severin, în 1276, să-l asasineze mişeleşte pe Litovoi, care nu le mai plătise tributul şi, după date istorice emise de cancelaria ungară, ar fi ocupat şi teritoriile de peste munţi ale lor (voievodatul lui Seneslau). Apoi ungurii l-au luat prizonier pe fratele lui, Bărbat, care a plătit o sumă imensă de bani (de care se minunau şi ei) pentru eliberare, după care a fost acceptat ca domnitor până în 1290. Părerea mea este că această familie domnitoare – Litovoi – stăpânea şi zona Vâlcii şi Ocnele Mari, unde se făcea comerţ cu sare, şi Valea Oltului, unde se făcea comerţ intens cu Ardealul.

După domnia lui Bărbat, a urmat Tihomir, probabil un fiu al fetei lui Litovoi, ce fusese măritată cu regele Milutin al Serbiei şi care, din motive ale timpului, a renegat-o, trimiţând-o acasă la Litovoi, el luîndu-şi o nevastă din neamul împăraţilor bizantini pentru a-şi menţine puterea şi influenţa în zonă. S-ar putea ca această fată a lui Litovoi să-l fi născut pe Tihomir, iar Tihomir l-a avut ca fiu pe cel mai mare voievod al vlahilor din Ţara Muntenească, Basarab I, domn ce şi-a cucerit independenţa de sub suzeranitatea ungurilor lui Carol Robert de Anjou.

Se știe că Basarab I i-a tras o bătaie cruntă lui Carol Robert de Anjou, la Posada, în Tara Loviştei, bătaie din care nu şi-a mai revenit acest popor migrator, înşelător, barbar şi viclean, ce s-a aşezat în Panonia şi care emite pretenţii, în continuare, asupra popoarelor din jur, pe care le-au asuprit. Zic eu, că s-a comportat dintotdeauna ca un neam barbar, deorece nu de mult, ca secunde ale timpului, în anii ’40, ocupând Ardealul de nord cu ajutorul lui Hitler, au jupuit de vii preoţi, învăţători români din sate, iar la Ip au spintecat cu baioneta femei gravide, luându-le pruncul şi izbindu-l de pereţi, în faţa părinţilor. Consider că timpul vindecă rănile şi putem convieţui împreună în lumea actuală, conform normelor umane.

Imagini din Ţara Loviştei

Reluând povestea copilăriei mele, am aflat că sunt gorjean; că în aceste locuri au poposit romanii cu trupe din Palestina, după care, de-a lungul secolelor, s-au refugiat aromâni, macedoneni, greci… Ca dovadă, la 1km de casa mea se află satul Sârbeşti, din care se trag bunica şi bunicul meu, care se numea Dalimos, iar când eram mic şi mă-ntrebau oamenii al cui sunt, răspundeam: Sunt Moşu’ al lui Ion al lui Dalimos. Bunicul fiind acest Dalimos, iar eu, cautându-mi arborele genealogic, am ajuns până în 1847, când s-a pierdut urma…
Probabil era vreun aromân fugit din Macedonia de urgia turcească, grecii din acele timpuri, dorindu-şi cu ardoare independenţa ţării; ca, de altfel, şi gorjeanul Tudor Vladimirescu.

Azi, fiind pensionar şi iubind istoria, am întâlnit un alt vâlcean, filolog, profesorul George Voica, cu o bogată cultură şi înzestrat cu un har divin în ale scrierii, cu care m-am înţeles de parc-am fi fost fraţi gemeni şi cu care împărtăşesc aceleaşi idei privind trecutul şi convingerea că Litovoi a trăit în zona Vâlcii, probabil în cetatea dacică de pe Dealul Cetăţuii, loc strategic al dacilor, important punct de apărare, după care a urmat dinastia Basarabilor.

Spre satisfacţia noastră, de olteni, cred că, după cum spun de altfel şi actele Cancelariei maghiare, în neamul Basarabilor a existat şi voievodul Bogdan, trecut în pomelnicele Episcopiei împreună cu mama sa, Anca, ce a făcut prima biserică în Vâlcea, iar acest Bogdan a fost salvat de mânia lui Basarab I atunci cand regele maghiar Carol Robert de Anjou l-a trecut munţii, făcându-l voievod la Cuhea, în Maramureș, iar după o vreme, a trecut în Moldova, devenind domnitor.

Carol Robert de Anjou nu a făcut acest lucru degeaba. După părerea noastră, acest Bogdan l-a salvat pe rege din luptele de la Posada, ajutându-l să ajungă în Ardeal. Aici apreciez cultura şi educaţia cavalerească a lui Carol Robert de Anjou. Altfel, acest Bogdan ar fi fost distrus de Basarab I. Aşa erau vremurile atunci; aşa sunt şi azi. La două secole după victoria lui Basarab în Ţara Loviştei, un alt fiu al Vâlcii, Mihai Viteazul, a unit cele trei ţări, fapt de o importanţă capitală în istoria României de azi.

Profesorul de istorie N. Tinculescu ne-a indus o stare de iubire permanentă față de domnitorii țării, care i-au marcat destinul prin dăruirea lor față de pământul strămoșesc.

În acest fel îi amintesc:
– Basarab I, fondatorul Țării Românești, obține independența prin luptele date împotriva invadatorului Carol Robert de Anjou la Posada, în Țara Loviștei;
– Vlaicu Vodă, cel care a înființat Mitropolia de la Argeș, aducându-l ca mitropolit pe Iakind;
– Mircea cel Bătrân, ctitorul mănăstirii Cozia, care a numit așezarea Râmnicului Vâlcea „Orașul domniei mele”, spunându-i „Râmnicul Voievodal”;
– Vlad Țepeș, care a băgat spaima în turci și în boierii trădători de țară;
– Neagoe Basarab, cel ce ne-a lăsat moștenire o bijuterie de biserică la Curtea de Argeș, cultivând limba română în scris, prin educație civică și religioasă;
– Mihai Viteazul, voievod ce a reușit pentru prima dată Unirea celor trei formațiuni statale românești de pe teritoriul vechii Dacii: Muntenia, Moldova și Transilvania;
– Matei Basarab, domnitor ce a urmat după puțină vreme la conducerea Țării Românești, un bun creștin și cărturar, ctitor a treizeci de biserici, avându-și locul de veci la „Meteora” de pe muntele Buila (mănăstirea Arnota), cel care, prin cărțile religioase tipărite în mănăstirile Govorei și Bistriței a amintit tuturor Românilor ortodocși învățămintele Evangheliei lui Cristos… Azi, de-acolo din ceruri, zâmbește cu satisfacție văzând construcția atâtor biserici noi și a Catedralei Neamului… Tot în timpul domniei lui s-au întărit relațiile de prietenie cu Transilvania și Moldova, făcându-i pe turci să se teamă de el.

În timpul lui Mihai Viteazul, cel care se intitula „Io, Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, s-a făurit drapelul național prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate.

În timpul domniei lui Matei Basarab se recunosc două documente care au pecetea legată cu un șnur în culorile drapelului național.

Domnitorul Șerban Cantacuzino, care de nevoie a participat sub turci la asedierea Vienei în 1683 și care pe locul de staționare al oștii muntene, sub zidurile orașului, a pus și ridicat o cruce mare de stejar, care la mijloc avea sculptată Icoana Maicii Domnului, cruce la care să se închine credincioșii români înainte de atac.

Odată cu această cruce, Şerban Cantacuzino a lăsat pe câmpul de luptă de sub zidurile Vienei un steag românesc ce a ajuns la muzeul din Dresda.
El este din mătase, cu trei fâșii orizontale, cusute cu ață galbenă; în mijloc se află Mântuitorul Iisus Cristos așezat pe un tron împărătesc, ținând cu o mână Sfânta Evanghelie sprijinită pe genunchi.
În dreapta, sus, se află scris, în românește „vitejia dreaptă să biruiască”.
Cele trei culori ale steagului sunt: câmpul stejarului auriu, haina cu care este îmbrăcat Cristos – roșie – iar veșmântul de deasupra – albastru-azur.

Urmașul lui Șerban Cantacuzino a fost marele domnitor și sfânt Constantin Brâncoveanu, care nu s-a mulțumit cu construcția de biserici ci le-a dat și o altă înfățișare, de tip renascentist, construind la Horezu o bijuterie de biserică iar pe de altă parte a susținut intens cultura românească prin tipografiile existente la acea vreme în București, iar la noi în Vâlcea – cea coordonată de Antim Ivireanul.

De altfel, dragostea de țară ne este înfățișată prin prezența tricolorului românesc pe stema domnitorului muntean alcătuită în anul 1685 cu prilejul acordării titlului de principe al Imperiului de către Leopold I și care consta dintr-un scut în mijlocul căruia se află un călăreț costumat ca un ostaș din legiunile romane ținând în mâna dreaptă o spadă în vârful căreia se afla un cap de turc; pieptul călărețului este roșu, coiful, sabia și sandalele acestuia, precum și frâul și șaua calului sunt galbene iar fondul scutului – albastru.

Asocierea acestor trei culori ale drapelului național pe stemă nu poate fi întâmplătoare, ele constituind un ideal pentru unitatea românilor.

În acest context trebuie să privim cu mare dragoste existența tricolorului românesc pe icoana Mântuitorului Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim pe grumazul măgărușului… Toate acestea sunt așezate pe iconostasul bisericii de la Surpatele (ctitorită de Maria Brâncoveanu).

Simbolul tricolorului românesc apare și în Moldova pe stema familiei Ghica (uciderea de către turci în octombrie 1777 a lui Grigore Ghica pentru că a protestat împotriva anexării Bucovinei de nord de către austrieci cu acordul ‘Sublimei Porți’).
Simbolic, pe stema acestei familii sunt șase lacrimi de argint precum și tricolorul, pentru a exprima împotrivirea față de știrbirea unității teritoriale și autonomiei țării.

Trebuie să mai spunem că un steag cu cele trei culori așezate orizontal a purtat și Avram Iancu la 1848.

În Țara Românească, pe 14 iunie 1848, avem tricolorul înscris cu deviza „Dreptate și Frăție” ca steag național, iar în 1857 Divanele ad-hoc din Muntenia și Moldova exprimă voința unirii românilor într-un singur stat, devenit realitate la 24 ianuarie 1859.

La 1 septembrie 1863 s-au înmânat noile drapele de luptă, cu steagul având cele trei culori, orizontal, ordinea fiind roșu – sus, galben – mijloc și albastru – jos.

Prin legea pentru armureria României din 1867-1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile așezate vertical – albastru lângă hampă, galbenul la mijloc și roșul în afară.
Această formă de drapel înființată de către Al. I. Cuza, creatorul României moderne, a fost preluată de alți mari domnitori, Carol I, Ferdinand, cu a cărui regină, Maria, ne mândrim și astăzi.

Nu pot să omit din enumerarea marilor patrioți români pe Tudor Vladimirescu, țăranii și intelectualii morți în Războiul de Independență, precum și pe cei care și-au dat viața în Primul Război Mondial, pentru întregirea neamului, ca de altfel și pe marele patriot român prezent în mintea celor de azi, Mareșalul Ion Antonescu, cel care prin activitatea lui a încercat să salveze România Mare.

După al II-lea Război Mondial, istoria a fost scrisă după cum ne-a fost dictată, fapt ce ne face să trăim în azi o dedublare a conștiinței noastre legată de Neam și Patrie și acest lucru este legat de noțiunile căpătate în timpul școlarizării și de „libertatea” presei post-decembriste, când am început să reinterpretăm izvoarele istorice.

IMAGINI DIN RÂMNIC

−//−

Dr. C-tin Ioniţescu, prof. George Voica şi prof. Daniela Ioniţescu